Varza creaţă
Denumire știinţifică: Brassica oleracea, var. sabauda.
Denumire populară: varza nemţească.
Varza creaţă face parte din familia cruciferelor, fiind una dintre speciile de varză mai puţin cunoscute, dar care pot îmbunătăţi alimentaţia și sănătatea. Între varza albă, de căpăţână, și varza creaţă există următoarele deosebiri: varza creaţă are frunzele mult încreţite, puternic șifonate, culoarea acestor frunze fiind galben-verzuie sau chiar albăstruie; dimensiunile verzii creţe sunt cu mult mai reduse decât ale verzii de căpăţână; căpăţânile de varză creaţă sunt mai afânate, iar gustul frunzelor de varză creaţă este ceva mai dulce. Și mai este ceva foarte important: virtuţile medicinale ale verzii creţe, numită și varză nemţească, sunt mult mai evidente decât în cazul verzii de căpăţână. Varza creaţă se folosește mult în salate, dar și în preparate culinare.
Pentru aplicaţii medicinale se prepară sucul de varză creaţă, folosit în formă necombinată, sau în combinaţie cu alte plante și legume care au, și ele, calităţi medicinale.
Substanţe active importante: proteine, glucide, vitaminele A, B1, B2, C, K, F, PP, potasiu, calciu, sodiu, fier, rezine, amidon. Potasiul, calciul, fierul și vitamina C se găsesc în cantităţi însemnate.
Întrebuinţări. Foarte utile sunt curele cu suc de varză creaţă, benefice în
afecţiuni precum gastrita, colita, ulcerul gastric, arterioscleroza, răcelile, afecţiuni ale
căilor respiratorii. Pentru răceli și afecţiuni ale căilor respiratorii este eficient și sucul
de varză de căpăţână (varză albă). În cazul afecţiunilor stomacale și intestinale (colită,
gastrită, ulcer), specialiștii recomandă sucul de varză creaţă, băut de două-trei ori sau
chiar de patru ori pe zi, înainte de mese. Pentru constipaţii și sângerări intestinale,
aceiași specialiști recomandă un preparat, realizat din suc proaspăt de varză creaţă,
amestecat, în părţi egale, cu zeamă de varză de căpăţână murată, câte un pahar, de
trei ori pe zi, înainte de a mânca.
În general, sucul de varză creaţă este utilizat nu numai în afecţiuni stomacale și
intestinale, ci și în diabet.
Celelalte varietăţi de varză au aproximativ aceleași proprietăţi medicinale ca și
varza creaţă, cu unele accente sau calităţi specifice.De pildă, varza de căpăţână sau varza albă are acţiune antidiareică și antiparazitară.
Varza roșie are, la rându-i, efecte depurative și dezinfectante pe tractul gastro-intestinal, fiind și laxativă.
Cât despre varza de Bruxelles, preparatele din acest tip de varză sunt un hipoglicemiant mult mai puternic decât preparatele din celelalte varietăţi de varză. Varza de Bruxelles este un produs recomandat în alimentaţia diabeticilor.
Deși recunoscută din vechime și pentru proprietăţile sale terapeutice, varza, indiferent de specie, furnizează și în ziua de azi noi surprize în privinţa capacităţii sale de a contribui la sănătatea oamenilor.
Varza Kale
Face parte din familia cruciferelor (Brassica oleracea), care include varza, broccoli, conopida sau varza de Bruxelles.
Culoarea poate varia, de la verde la purpuriu la rosu. Sunt peste 50 de varietăți de varză Kale, majoritatea având frunzele crețe.
Varza Kale poate preveni afecțiunile cardiovasculare
Datorită proprietăților de reducere a colesterolului, varza Kale este considerată benefică pentru sănătatea sistemului cardiovascular.
Substanțele nutritive din varza Kale, favorizează eliminarea grăsimilor și reduce absorbția lor.
O singură porție de varză Kale crudă conține de 7 ori doza zilnica recomandată de vitamina K, sub forma K1.
Vitamina K are rol esențial în coagularea sângelui.
Pe lângă vitaminele C și K, varza Kale abundă și în vitamina A, dar conține și complexul B, vitamina E, cupru, fibre alimentare, calciu, potasiu, fier, magneziu, acizi grași Omega-3 și fosfor.
O porție de Kale conține doar 33 calorii
Vătămătoarea
Denumire știinţifică: Anthyllis vulneraria. 
Vătămătoarea este o erbacee perenă de mici dimensiuni, foarte răspândită, lesne de găsit prin pășuni, fâneţe, zone necultivate – de la câmpie și până la munte. Face parte din familia leguminoaselor. Tulpina este dreaptă, uneori ramificată. Frunzele sunt mari, penat-sectate, iar florile – de culoare galbenă, alb-gălbuie sau roșcat-gălbuie – sunt grupate într-o inflorescenţă în formă de capitul. Vătămătoarea înflorește în lunile mai, iunie și iulie. Fructul său este o păstaie.
Pentru uz medicinal se recoltează florile, din care se prepară infuzie și decoct.
Substanţe active importante: saponine, tanin, mucilagii.
Întrebuinţări. Preparatele de vătămătoare au proprietăţi antiseptice, astringente, laxative, sedative. Sunt utilizate, prin tradiţie, pentru vindecarea rănilor, a eczemelor, a echimozelor, a umflăturilor, de unde și numele de vătămătoare. Vătămătoarea este indicată și pentru poftă de mâncare, precum și pentru combaterea stărilor de greaţă și a indigestiilor.
Ca laxativ, vătămătoarea combate constipaţia, reglând tranzitul în intestinul gros.
În unele ţări europene se consideră că vătămătoarea apără de deochi, iar la noi că lecuiește de frică.
Vâscul
Denumire știinţifică: Viscum album. Nelipsit din decorul sărbătorilor de iarnă, vâscul este o plantă medicinală recunoscută de multă vreme. Dezvoltarea sa este perenă, iar modul de vieţuire semiparazit. Face parte din familia lorantaceelor. Tulpina vâscului este ramificată puternic. Frunzele sunt mici, eliptice, consistente, rămânând verzi tot timpul anului. Vâscul înflorește în martie-aprilie, florile fiind unisexuate – mascule și femele. Fructul este o bobiţă de culoare albă sau gălbuie.
Vâscul cu proprietăţi medicinale (a se deosebi de vâscul de stejar (Loranthus europaeus) care nu are asemenea calităţi) crește pe frasin, trandafir, măr, brad, mesteacăn, păr, cireș, prun. Pentru a nu se face confuzii, vâscul se recoltează în perioada de iarnă, vâscul medicinal fiind mai ușor de identificat deoarece își păstrează frunzele iarna, în timp ce vâscul de stejar și le pierde în anotimpul rece.
Pentru uz medicinal se utilizează frunzele și ramurile tinere. Se consideră că vâscul cel mai bun este cel recoltat de pe măr și păr. Preparatul principal sub care se utilizează vâscul este maceratul, dar se aplică – cu atenţie maximă – și sub formă de infuzie, pulbere, sirop sau decoct.
Substanţe active importante: saponine, acid aleanolic, acetilcolină, substanţe minerale, aminoacizi liberi, zaharuri, inozitol, precum și vâscotoxina, acidul viscic și viscina – care sunt compuși specifici. Acești compuși specifici au acţiune anticancerigenă. Cea mai mare cantitate de vâscotoxină este în fructe, care sunt foarte toxice și nu se utilizează în nici un preparat medicinal.
Întrebuinţări. Vâscul este căutat de către cei cu suferinţe cardiace, fiind vasodilatator, antispasmotic, hipotensiv. Vâscul se remarcă prin faptul că produce dilataţie la nivel coronarian, dar și periferică. Este indicat în arterioscleroză, hipertensiune arterială, în alte suferinţe cardiace, dar și în tahicardie, astm, tuse convulsivă, afecţiuni renale determinate de hipertensiune, epilepsie, convulsii, isterie, menopauză și simptomele acesteia, prostată.
Cu vâsc se tratează și sughiţurile. De asemenea, vâscul contribuie la înviorarea circulaţiei sângelui în artere, acţionând benefic și în cazul bolilor de plămâni.
O menţiune aparte se poate face cu privire la rolul vâscului în combaterea și frânarea dezvoltării tumorilor, chiar și a celor canceroase.
Vâscul este un medicament al inimii și al sistemului acesteia, dar și al reglării proceselor intime din organism, cum ar fi cele celulare (cazul tumorilor, al cancerelor) sau endocrine (cazul menopauzei și efectelor acesteia).
Tratamentul cu vâsc se va face numai sub supravegherea specialistului, planta fiind toxică.
Ventrilica
Denumire știinţifică: Veronica officinalis. Denumire populară: stratorică.
Ventrilica, o erbacee cu tulpină păroasă, culcată, dar cu lăstari verticali, face parte din familia scrofulariaceelor. Ramurile verticale poartă pe ele florile, grupate sub formă de ciorchine. Culoarea acestor flori este albastră, albă sau albtrandafirie, cu niște dungi de nuanţă închisă. Florile de ventrilică apar în lunile iunie și iulie. Fructul acestei plante este o capsulă. Ventrilica poate fi întâlnită în zona dealurilor, dar și în zonele alpine – prin păduri, la marginea pădurilor și în tufărișuri.
Pentru aplicaţii medicinale se recoltează rădăcinile, rizomul și vârfurile cu flori. Se prepară infuzie, decoct, extract, macerat.
Substanţe active importante: taninuri, substanţe amare, ulei volatil, saponozide, flavone, glicozide.
Întrebuinţări. Preparatele pe bază de ventrilică sunt recomandate în combaterea pietrelor la rinichi sau la bilă, în afecţiuni ale ficatului și ale bilei, în spasme abdominale și deranjamente stomacale și intestinale, în boli ale articulaţiilor și în dureri de oase (reumatisme), în afecţiuni ale căilor respiratorii (astm, bronșită), precum și în afecţiuni dermatologice.
Vinariţa
Denumire știinţifică: Asperula odorata. 
Vinariţa este o erbacee de mici dimensiuni (circa 30 cm înălţime), perenă, aparţinând de familia rubiaceelor. Tulpina este dreaptă, ușor muchiată. Frunzele au formă oval-lanceolată și sunt grupate pe tulpină, din loc în loc, între șase și nouă bucăţi. Florile sunt mici, au culoarea albă și cresc în partea superioară a plantei. Apar în lunile mai și iunie. Mirosul acestei plante este foarte plăcut. Frunzele, de exemplu, degajă un miros de cumarină (o substanţă cristalină cu miros de fân cosit). Plăcut este și mirosul florilor. Adevărata măsură a acestor mirosuri plăcute iese în evidenţă atunci când planta este uscată. Datorită acestui fapt, vinariţa a fost folosită, multă vreme, în gospodăria tradiţională, pentru alungarea insectelor și parfumarea lenjeriei. Vinariţa crește la umbra pădurilor, în tufărișuri, pe locul fostelor exploatări forestiere și mai ales acolo unde este sau a fost și fagul.
Pentru uz medicinal se folosește planta în întregul ei, dar mai ales vârfurile tinere, cu flori pe ele. Recoltarea se face în luna iunie. Forma principală sub care se prezintă preparatul de vinariţă este infuzia. Alte preparate: vin medicinal, hidrolat.
Substanţe active importante: cumarina, taninuri, glucozide, compuși amari.
Întrebuinţări. Vinariţa este cunoscută ca un eficient somnifer și, din acest motiv, a fost multă vreme utilizată pentru a aduce liniștea și odihna copiilor și a bătrânilor.
Substanţele conţinute de vinariţă provoacă moartea celulelor canceroase de la nivelul sânilor, uterului, prostatei. Totodată, tulburările ginecologice, cum ar fi inflamarea uterului, sunt stopate cu ajutorul ceaiului de vinariţă. Planta este cunoscută din vechime ca tonic pentru ficat şi pentru inimă, fiind folosită în loc de tutun (în stare uscată) în pipe, în special pentru bolnavii cu afecţiuni ale căilor respiratorii.
Datorită calităţilor sale tranchilizante, sedative, vinariţa este utilizată și în stări de neurastenie, melancolie, isterie.
Preparatele pe bază de vinariţă au, de asemenea, un rol însemnat în terapiile privind restabilirea ritmului cardiac, fiind eficiente și în dizolvarea și sfărâmarea calculilor renali, în icter, precum și în hidropizie, litiază urinară, scarlatină, rujeolă.
Vinariţa se administrează și în indigestii, fiind un agent de curăţire și revigorare a sistemului gastro-intestinal.
Ca plantă medicinală, vinariţa iese în evidenţă prin calităţile sale de somnifer, cât și prin efectele sale în privinţa calculilor renali.
Vinariţa mai este folosită, datorită aromelor sale, în industria vinurilor și a lichiorurilor.
Vindeceaua
Denumire știinţifică: (Betonica officinalis sau Stachys officinalis 
Denumire populară: arba tâlharului, iarba-tăieturii, iarbă- de- rană, vindecuța, buruiană de taietură, frunza-tăieturii, iarba vântului, sovârvărița. Vindeceaua este o erbacee din familia labiatelor. Are un rizom scurt și rădăcini numeroase. În perioada de maximă vegetaţie, tulpina – uneori ramificată în partea superioară – ajunge până la un metru înălţime și este acoperită cu peri. Frunzele au un peţiol pronunţat, forma lor fiind eliptică sau lanceolată. Florile, de culoare purpurie, apar din mai și până în august și sunt dispuse grupat, în formă de spic. Vindeceaua este o plantă meliferă. Vindeceaua (Betonica officinalis) este o plantă care crește la noi în special în regiunile muntoase, și este înzestrată cu proprietăți antiseptice, antiinflamatorii, antioxidante, expectorante, sedative, tonice, antidiareice, purgative și colagoge. Se culege în lunile de vară, și se folosește partea aeriană a plantei. Crește în locuri cu mult soare, cu multă lumină, cu umezeală puţină – pe pajiști, pe dealuri.
Pentru nevoi medicinale se recoltează partea aeriană a plantei, din care se prepară infuzie și decoct.
Substanţe active importante: betaină, mucilagii, taninuri, substanţe amare, ulei volatil.
Întrebuinţări. Vindeceaua, plantă al cărei nume înseamnă „a vindeca”, are proprietăţi aromatice, tonice, depurative.
Acţionează și asupra sistemului nervos, îmbunătăţind starea de spirit. În mod curent, preparatele din vindecea contribuie la combaterea unor afecţiuni precum astmul bronșic, faringitele, deranjamentele stomacale sau intestinale (inclusiv diareea), litiazele renale.
În cantităţi mari, preparatele de vindecea pot fi toxice, afectând mai ales ficatul.
Viţelarul
Denumire știinţifică: Anthoxanthum odoratum.Denumire populară: părangină, iarba fânului.
Viţelarul – plantă mai puţin cunoscută chiar și în cercurile naturiștilor – este o erbacee perenă din familia gramineelor. Crește sub forma unei tufe gălbui (circa 50 cm înălţime), cu flori în formă de spiculeţe. Florile apar în lunile mai și iunie. Viţelarul este o plantă aromatică – miroase plăcut și persistent a cumarină, adică a fân. Crește pe pajiști, în poieni și luminișuri de pădure, pe terenuri înţelenite.
Pentru aplicaţii terapeutice se recoltează florile, din care se prepară infuzie și decoct.
Substanţe active importante: cumarină, ulei volatil, substanţe amare.
Întrebuinţări. Infuzia și decoctul de viţelar au efecte calmante asupra organismului. Băile cu infuzie sau decoct de viţelar aduc pacea fizică și psihică celor profund obosiţi sau care au trecut prin momente grele. Substanţele volatile și amare din preparatele de viţelar au efecte benefice în ceea ce privește circulaţia sângelui și funcţionarea inimii. Parfumul de cumarină contribuie și la intensificarea și reglarea respiraţiei și, deci, la mai buna oxigenare și hrănire a sângelui. În medicina populară, florile de viţelar sunt un remediu pentru bolile de ficat și de splină. Din florile de viţelar, combinate cu alte flori, se fac ceaiuri medicinale care creează un veritabil confort psihic.
Prin distilare, din flori de viţelar se obţine un parfum de mare efect.
Volbura
Denumire știinţifică: Convolvulus arvensis.
Denumiri populare: rochiţa rândunelei, poala rândunicii, poala Maicii Domnului, adormiţea.
Volbura este o plantă târâtoare-agăţătoare, cu o tulpină lungă de un metru și chiar mai mult. Este o plantă erbacee, perenă, des întâlnită în zona de câmpie și deal – pe terenuri agricole, prin pârloage, pe marginea drumurilor. Face parte din familia convolvulaceelor. Volbura înflorește toată vara și aproape toată toamna. Florile sunt albe sau roz și au formă de pâlnie (o pâlnie de gramofon în miniatură).
Interes medicinal prezintă toată planta, care se administrează mărunţită, în amestec cu miere, sau sub formă de tinctură. Din rădăcina și tulpina de volbură se fac ceaiuri laxative.
Substanţe active importante: doi compuși specifici – convolvulina și jalapina, precum și taninuri, săruri minerale, vitamina C. Jalapina – un glucozid – se manifestă ca agent laxativ.
Întrebuinţări. Preparatele pe bază de volbură au o mare putere de purgaţie, antrenând benefic chiar și bila, în activitatea sa de secreţie și eliminare. Acţiunea de curăţire a tractului gastro-intestinal și, în general, a zonei abdominale, este însemnată și, de aceea, preparatul de volbură este recomandat în constipaţii și dischinezii biliare.
Vulturica
Denumire știinţifică: Hieracium pilosella; Hieracium transsilvanicum. 
Vulturica – o erbacee perenă – este o specie din familia compozitelor. Dezvoltă un rizom, din care pornesc rădăcinile și stolonii. Tulpina aeriană, lipsită de frunze sau cu frunze mici, este păroasă și poate ajunge la 30 cm înălţime. Florile, grupate, au culoare galben-aurie și apar în perioada mai – august. Vulturica este răspândită în zonele mai înalte, pe dealuri și munţi, în locuri cu lumină multă.
Pentru aplicaţii medicinale se recoltează partea aeriană a plantei, recomandânduse a fi utilizată în stare proaspătă. Se prepară infuzie, tinctură, extract, poţiune.
Substanţe active importante: glucozide, umbeliferonă, acizi.
Întrebuinţări. Preparatele de vulturică au proprietăţi diuretice, cicatrizante, depurative. Sunt indicate în ulcere, afecţiuni ale ficatului și rinichilor, febră, edeme.
Herbalistul Jean Valnet menţionează faptul, deosebit de important, potrivit căruia vulturica ar conţine principii antibiotice și ar contribui la scăderea colesterolului. Potrivit aceluiași specialist, principiile antibiotice din vulturică sunt un remediu în boala numită bruceloză, boală infecţioasă gravă, caracterizată prin febră intensă și deformarea splinei.
Observaţii mai noi arată că preparatele de vulturică au influenţe benefice și asupra unor afecţiuni cardiace.
