Nalba mare
Denumirea știinţifică: Althaea officinalis.
Denumiri populare: rujă, nalbă bună.
Nalba mare este o plantă perenă, erbacee. Face parte din familia malvaceelor. Se găsește în flora spontană, dar se și cultivă ca plantă decorativă și pentru nevoi medicinale. Rădăcina este rotundă și cenușie, iar tulpina ajunge până la o înălţime de 1,5 metri. Și tulpina și frunzele sunt păroase. Nalba mare înflorește în perioada iulie-septembrie. Florile apar la subsuoara frunzelor din partea de sus a plantei și au culoarea, de obicei, alb-roză, uneori albă. Nalba mare crește pe terenuri nisipoase, sărăturoase, pe marginea apelor curgătoare.
Pentru uz medicinal se recoltează rădăcina, în primul rând, dar și florile și frunzele.
Substanţe active importante. Nalba mare conţine numeroase substanţe și, tocmai din acest motiv, este atât de valoroasă din punct de vedere medicinal. Cea mai bogată în substanţe active este rădăcina. Ea conţine, printre altele: asparagină, zaharuri, pectine, betaină, acizi uronici, taninuri. Frunzele și florile conţin taninuri, flavonoide, mucilagii.
Întrebuinţări. Din rădăcină se fac infuzii, iar din flori și frunze se fac cataplasme, decoct, infuzie, dar se și macerează. Preparatele pe bază de nalbă mare impulsionează activitatea plămânilor, determină expectoraţia, au influenţă antiinflamatoare asupra aparatului respirator, asupra rinichilor și a tractului gastro-intestinal. Infuzia de rădăcină se utilizează intern și extern.
În utilizări interne se tratează infecţiile căilor respiratorii (bronșite și laringite acute), precum și infecţiile renale – în general infecţiile.
Extern se folosește ca emolient (refacerea, recondiţionarea tenului uscat), dar și pentru gargară (în afecţiuni ale taringelui) sau pentru spălaturi vaginale.
În cazul unor afecţiuni dermatologice, sau al unor infecţii la nivelul pielii, se folosesc și cataplasme de frunze și flori de nalbă.
Decoctul din frunze și flori de nalbă mare este recomandat, mai ales, în tratamentele pentru combaterea tenului uscat și a ridurilor.
Năpraznicul
Denumire știinţifică: Geranium robertianum.
Denumire populara: :Iarba Sfântului Robert”,ciocul-cocorului, ciocul-berzei. Năpraznicul este o erbacee de mici dimensiuni (poate ajunge până la 40 cm înălţime). Crește în flora spontană și face parte din familia geraniaceelor. Tulpina este dreaptă și păroasă, iar frunzele sunt palmate și au peţiolul lung. Florile sunt de culoare roz-roșietică, dar uneori pot fi și roz sau chiar roșii. Planta are un miros specific.
Medicina tradiţională folosește partea aeriană a acestei plante, din care se face ceai.
Substanţe active importante: vitamina C, tanin (în cantitate mare), săruri minerale. Unii compuși nu sunt încă determinaţi.
Întrebuinţări. Năpraznicul este revitalizant, remineralizant, antitoxic, antiinflamator. Contribuie la reechilibrarea organismului, curăţându-l de toxine și, de aceea, este indicat în astenii, anemii, în cure de primăvară.
Năpraznicul contribuie la tratarea diabetului.
Potrivit unor specialiști, are și proprietăţi anticancerigene, mai ales în combinaţie cu alte plante medicinale, fiind utilizat în prevenirea cancerului uterin și, se pare, și a altor tipuri de cancer.
Năsturelul
Denumire știinţifică: Nasturtium officinale.
Denumire populară: cardamă.
Năsturelul este o erbacee din familia cruciferelor, remarcându-se prin tulpina sa târâtoare, ramificată. Frunzele sunt alterne, iar florile mici și adunate într-o inflorescenţă de culoare albă. Năsturelul crește în apele curgătoare. Datorită importanţei sale, s-a trecut și la cultivarea acestei plante.
Pentru terapii se folosește întreaga plantă, crudă, din care se prepară un suc sau se face salată. Năsturelul se consumă mai ales în luna mai, când planta este fragedă în întregul ei.
Substanţe active importante: un complex de vitamine (A, C, B2, PP), săruri minerale, printre care cea de iod.
Întrebuinţări. Năsturelul este un diuretic foarte activ. Are asupra organismului acţiune tonică, fortifiantă, depurativă. În mod obișnuit, năsturelul este un regularizator al proceselor metabolice. Un pahar de suc de năsturel, amestecat cu miere, poate fi considerat un adevărat flacon cu vitamine și săruri esenţiale.
Năsturelul poate fi utilizat în fortificarea organismului aflat în momente dificile – datorită unor afecţiuni – sau în cazuri de anemie, de epuizare.
Nemţișorul de câmp
Denumire știinţifică: Delphinium consolida sau Consolida regalis.
Denumire populară: iarbă de făcut copii, carligei, ciocanasi, ciocul babei, marariul campului.
Nemţișorul de câmp este o erbacee anuală. Aparţine familiei ranunculaceelor. Tulpina poate ajunge până la maximum 50 cm înălţime, fiind ramificată. Frunzele sunt și ele dispuse într-un fel de ramificaţie și se asemănă cu niște ace de pin, mult mai dezvoltate, însă. Florile, de culoare violet-albăstruie, roz sau albă, apar pe tot parcursul verii. Aceste flori, care au un pinten (de unde și denumirea latinească Delphinium), au valoare medicinală. Tot în scopuri medicinale, uneori se recoltează și părţile aeriene, vârfurile tinere cu tot cu flori. Nemţișorul de câmp crește în flora spontană, fiind o plantă întâlnită adesea ca buruiană, prin semănături. Substanţe active importante: alcaloizi (decozină, delzonină, licoctonină), delfinină, tanin, substanţe amare. Întrebuinţări. Alcaloizii prezenţi în nemţisorul de câmp au capacitatea de a diminua tensiunea arterială şi de a reduce ritmul inimii. Preparatele din florile acestei plante combat sterilitatea şi sunt benefice în bolile reumatice şi cele ale vezicii urinare. Această plantă se utilizeazǎ în tratarea unor afecţiuni, precum astmul bronşic, guta, paraziţii intestinali, hipertensiunea, infertilitatea, leucoreea, hemoroizi, dar şi împotriva constipaţiei. De asemenea, tinctura de nemţisor de cȃmp este un bun remediu împotriva pǎduchilor.
Nu-mă-uita
Denumirea știinţifică: Myosotis scorpioides.Denumire populară: miozotis, ochii păsăruicii.
Planta de nu-mă-uita este o erbacee perenă și face parte din familia boraginaceelor. Înălţimea obișnuită a acestei plante este în jur de 30 cm. Are frunze păroase, în forme eliptice sau lanceolate. Înflorește din mai și până în iulie, florile fiind mai ales albastre, uneori roz sau albe. Planta de nu-mă-uita crește în flora spontană – în zonele umede, în mlaștini, pe lângă lacuri, ape curgătoare, în locuri joase care pot aduna și păstra umezeala. Se întâlnește și sub formă cultivată, ca plantă ornamentală, ipostază în care este cunoscută mai ales sub numele de miozotis.
Planta de nu-mă-uita are certe virtuţi medicinale. Pentru terapii se recoltează partea aeriană a plantei. Substanţe active importante: potasiu (în cantitate mare).
Întrebuinţări. Infuzia de nu-mă-uita este puternic antiinflamatoare și se folosește la tratamente în zone sensibile. De exemplu, se fac spălături contra inflamaţiei urechii sau se folosește ca loţiune pentru ochi, având și proprietăţi calmante și relaxante.
