Răchitanul
Denumire știinţifică: Lythrum salicarial
Denumiri populare: floarea zânei, lemnușcă.
Aparţinând familiei litraceelor, răchitanul este o specie de erbacee perenă. Înălţimea sa, ca erbacee, este impresionantă – peste 2,50 metri. Are un rizom lemnificat, tulpină puternică, muchiată, frunze opuse – în cea mai mare parte lanceolate. Răchitanul înflorește pe toată perioada verii, precum și în septembrie. Florile au culori roșu-violet sau roz, uneori fiind aproape albe, și se află la subsuoara frunzelor, de cele mai multe ori grupate. Planta este mult căutată de albine, fiind o meliferă cunoscută. Crește în locuri umede, în mlaștini, pe marginea apelor, în terenuri accidentate cu umezeală multă.
Pentru nevoi medicinale se folosește toată planta, inclusiv rizomul, din care se prepară infuzie, decoct, extract.
Substanţe active importante: ulei volatil, colină, glucozide, derivaţi flavonici.
Întrebuinţări. Preparatele din răchitan au calităţi antiseptice, hemostatice, cicatrizante, antifermentative și pot fi considerate un adevărat antibiotic, necesar inclusiv în reglarea activităţii gastro-intestinale. Aceste preparate sunt eficiente și în caz de dizenterie, ulcere, hemoragii gastro-intestinale.
În anumite zone ale României, vârfurile tinere, frunzele tinere și rizomii de răchitan se utilizează ca zarzavaturi, deja adoptate și de naturiști, pentru salate.
Reventul
Denumire știinţifică: Rheum officinale; Rheum palmatum.
Denumire populară: rubarbă, rabarbură.
Reventul este o legumă mai puţin cunoscută, celebră fiind, în schimb, pentru proprietăţile sale medicinale.
În România, reventul apare numai sub formă cultivată. Este o erbacee perenă ce aparţine de familia poligonaceelor. Trăiește circa 10 ani și este avantajoasă pentru utilizare în bucătărie, putând fi recoltată din primăvară și până în toamnă. Reventul are un rizom bogat, precum și o ramificaţie de rădăcini consistente, dezvoltate. Frunzele de revent au dimensiuni impunătoare, cele bazale având chiar și un metru lungime. Întreaga plantă este uriașă – ajunge la 2,50 metri înălţime. Tulpina este cilindrică, goală pe dinăuntru, iar florile, care apar la începutul verii, în luna iunie, formează un panicul și au culoarea purpurie. Fructul de revent este o nuculă.
Pentru utilizări medicinale se recoltează rădăcinile și rizomii, din care se prepară o pulbere. Rădăcinile și rizomii reventului au un gust foarte amar.
Pentru consum alimentar se utilizează peţiolul frunzelor și, foarte rar, dar și cu multă precauţie, frunzele – când sunt tinere și mici. Unii specialiști nu recomandă frunzele de revent pentru consum alimentar.
Substanţe active importante: cantităţi semnificative de zahăr, vitamine, acizi organici, precum și o substanţă specifică numită reină. Reventul conţine vitaminele B1, B2 și C, microelemente, proteine, acid malic, lactic, citric, oxalic, ulei volatil, tanin. Specialiștii consideră ca fiind foarte importantă prezenţa acidului lactic. În rădăcină se găsesc compuși antrachinonici (acid crizofanic, crizofaneină, emodină, fiscion, reocrisină), aceștia fiind principalul agent laxativ.
Întrebuinţări. Rizomii și rădăcinile se recoltează îndeosebi de la plantele care au trecut de șase ani.
Pentru a se obţine preparate medicinale de bună calitate, rizomii vor fi curăţaţi de coajă. Tradiţia medicinii populare situează rizomii de revent printre cele mai importante remedii utilizate în bolile de rinichi și de stomac. Rădăcina de revent este cunoscută ca un bun agent laxativ și purgativ.
Reventul este folosit și în alte afecţiuni, cum ar fi impotenţa, stomacul leneș, lipsa de poftă de viaţă, paraziţii intestinali, dizenteria.
Ridichea
Denumire știinţifică: Raphanus sativus (ridichea roșie); Raphanus niger
(ridichea neagră).Ridichea este o erbacee bienală. Aparţine de familia cruciferelor și este caracterizată printr-o rădăcină îngroșată, alungită sau sferică, neagră, roșie sau albă. Frunzele de ridiche sunt fragede și crestate, peţiolul fiind lung și puternic. Ridichea este una dintre cele mai vechi plante cultivate, în Antichitate fiind considerată o adevărată delicatesă la masă, dar și un remediu în multe afecţiuni, printre care hidropizia, tusea, lipsa poftei de mâncare, indigestia.
Folosită, în mod curent, și în alimentaţia din zilele noastre, ridichea revine în atenţie și ca plantă medicinală. Este vorba, mai ales, despre ridichea neagră, din care se prepară suc, sirop, dar care se dă și prin răzătoare, pentru a fi consumată imediat sau pentru a se prepara un bandaj, utilizat în aplicaţii locale. Combinate cu miere, sucurile de ridiche pot fi ușor de consumat.
Substanţe active importante: foarte mult potasiu, vitamina C, microelemente, ulei volatil, vitaminele A, B1, B2, rafanol, tocoferol, hidraţi de carbon, proteine.
Întrebuinţări. Preparatele de ridiche contribuie, în mod obișnuit, la buna funcţionare a ficatului, bilei, rinichilor, fiind recomandate suferinzilor de litiază biliară sau renală, dischinezie, colecist, astm bronșic, tuse, reumatisme, gută.
Ridichea acţionează asupra organelor interne și din exterior, fiind un adevărat agent revulsiv. Astfel, celor bolnavi de pneumonie li se recomandă să pună bandaje de ridichi în dreptul plămânilor, iar celor care au dureri de ficat să aplice ridichi, tăiate felii sau rase, în dreptul ficatului. Aceste aplicaţii simple pot duce la descongestionarea organelor interne și la îmbunătăţirea funcţionării lor.
Consumate ca aliment, ridichile îmbunătăţesc și activitatea din stomac și din tractul digestiv. Sunt, de asemenea, bune diuretice și au proprietăţi antialergice, principalele lor zone de influenţă benefică fiind, însă, cele hepatică, biliară și renală, cu acţiune directă asupra dureroaselor pietre din ficat și din rinichi.
Ridichile roșii și albe au aceleași proprietăţi medicinale cu ale ridichii negre, dar mai puţin pronunţate.
Menţiune aparte pentru ridichea sălbatică (Raphanus raphanistrum), folosită ca revulsiv în reumatisme – se spune că scoate cu succes durerea din oase și încheieturi. Ridichea sălbatică este o buruiană care crește, adesea, prin culturile de grâu.
Roiniţa
Denumire știinţifică: Melissa officinalis.
Denumiri populare: iarba roiului, busuiocul stupului, roiște.
Roiniţa este o plantă erbacee perenă, aparţinând familiei labiatelor. Rizomul, de culoare brun-gălbuie, este lemnificat. Tulpina are muchii și se ramifică, ajungând până la 80 cm înălţime. Frunzele au formă ovală și sunt păroase, ca de altfel întreaga parte superioară a tulpinii. Florile formează o inflorescenţă, culoarea lor schimbându-se pe măsură ce floarea evoluează – la început este gălbuie, pentru ca mai apoi să devină albă sau ușor liliachie. Roiniţa înflorește toată vara, fiind cunoscută ca o plantă meliferă. Crește pretutindeni în flora spontană din România, în zonele de câmpie și deal, în luminișuri, pe pajiști, pe fâneţe și poieni, pe marginea drumurilor, preferând locurile uscate și adăpostite. Mireasma acestei plante este foarte plăcută – roiniţa răspândește o aromă de lămâie.
Uleiul volatil extras din frunzele de roiniţă se folosește în industria medicamentelor.
Din punct de vedere medicinal, valoroase sunt frunzele, vârfurile tinere cu frunze și flori, uneori numai florile, din care se prepară infuzie, decoct, tinctură, suc.
Substanţe active importante: ulei volatil, citrol, citroneol, camfor, principii amare, tanin.
Întrebuinţări. Din punct de vedere medicinal, roiniţa are nu mai puţin de 10 proprietăţi. Este bacteriostatică, antispastică, stomahică, antidiareică, antiemetică, sedativă, carminativă, coleretică, antiseptică și cicatrizantă.
Se administrează intern, dar și extern (uz extern – sub formă de cataplasme și băi).
Intern, preparatele din frunze de roiniţă sunt indicate în colite cronice, spasme și colici pe traiectul intestinal, dischinezii biliare, tulburări neurovegetative, lipsă de poftă de mâncare, vomă, diaree.
Preparatele de roiniţă stimulează secreţia celulei hepatice, amplifică secreţia biliară, diminuează stările de agitaţie și neliniște, îmbunătăţesc activitatea stomacului, facilitează digestia. De asemenea, combat ameţelile, pierderile scurte de conștiinţă, migrenele, blocajele digestive.
Roiniţa este o plantă foarte căutată de albine, mierea obţinută fiind un adevărat medicament natural.
Rostopasca
Denumire știinţifică: Chelidonium majus.
Denumire populară: negelariţă.
Rostopasca este o erbacee perenă, din familia papaveraceelor. Planta aceasta – ușor de identificat deoarece atunci când este ruptă elimină un lichid galben, acru și otrăvitor – crește sub forma unei tufe bogate. Tulpinile, puternice, au peri lungi, iar frunzele, palmate, au o culoare ciudată – verde bătând spre albăstrui. Florile, între două și opt pe fiecare plantă, sunt adunate într-o inflorescenţă sub formă de umbelă, culoarea lor fiind galben-aurie. Rostopasca preferă locurile umbroase și umede. Poate fi întâlnită în flora spontană – pe marginea drumurilor, în liziere, prin grădini mai puţin îngrijite, în păduri.
Din punct de vedere medicinal, valoroasă este întreaga plantă. Preparatul principal este un ceai, o infuzie. Tot din rostopască se mai prepară tincturi, mixturi, suc, extracte.
Substanţe active importante: chelidonina, proptopină, sparteină, hemochelidonină, cheleritrină, latex. Citind această listă, putem constata că este vorba, printre altele, și despre câţiva alcaloizi de mare importanţă în terapiile medicinale. Unii dintre ei, printre care și chelidonina, sunt toxici.
Întrebuinţări. Administrarea preparatelor de rostopască se face intern și extern. Extern, de exemplu, se folosesc în combaterea unei afecţiuni teribile – tuberculoza pielii, preparatul de rostopască fiind hrănitor și antiseptic. Intern, rostopasca se folosește în afecţiuni cardiace (insuficienţă cardiacă, anghină pectorală), în tratarea tusei spastice, precum și în afecţiuni ale bilei și ficatului.
Rostopasca se folosește și în unele cazuri de cancer, având, se spune, efecte antitumorale. Are influenţă, de asemenea, și asupra sistemului nervos.
Specialiștii recomandă utilizarea acestei plante cu atenţie, compuși săi fiind toxici.
Roua cerului
Denumire știinţifică: Drosera rotundifolia. 
Roua cerului este una dintre cele mai interesante plante din România, mai ales prin faptul că este carnivoră. Aparţine familiei droseraceelor. Această plantă este consumatoare de insecte, pe care le prinde cu ajutorul perilor de pe frunze și le digeră cu ajutorul fermenţilor produși de acești peri. Roua cerului este o plantă erbacee perenă, redusă ca dimensiuni (circa 20 cm înălţime). Frunzele apar la nivelul solului și au un peţiol lung. Sunt rotunde, au culoare roșietică și peri glandulari, cu ajutorul cărora vânează și consumă prada.
Roua cerului înflorește toată vara, având niște flori mici, albe. Locul unde se dezvoltă această plantă este ciudat – zonele cu turbării.
Pentru uz medicinal se recoltează toată planta. Preparatele cele mai cunoscute, obţinute din roua cerului: infuzia și tinctura.
Substanţe active importante: chinonă, taninuri, acizi, enzime.
Întrebuinţări. Roua cerului este utilizată ca plantă medicinală de multă vreme. Substanţele pe care le conţine au efecte antispastice, antitusive, antibiotice.
Chinona, de exemplu, împiedică dezvoltarea bacteriilor.
Extractul de roua cerului calmează și destinde mușchii, reduce glicemia, combate guturaiul și provoacă o bună diureză. Roua cerului este cunoscută și ca planta oratorilor, având capacitatea de a combate răgușeala și de a reface coardele vocale.
Această plantă este folosită și în industria farmaceutică, mai ales pentru prepararea medicamentelor necesare în tratamentul tusei convulsive.
Rozmarinul
Denumire știinţifică: Rosmarinus officinalis. 
Rozmarinul este un subarbust din familia labiatelor, întâlnit în flora spontană din zona mediteraneană. În România, rozmarinul este cultivat ca arbust ornamental sau ca plantă medicinală. Înălţimea acestei frumoase plante poate atinge, cel mult, doi metri. Frunzele rozmarinului, de formă aciculară, pieloase, rămân mereu verzi. Florile au culoarea albastră, rareori albă, violacee sau chiar roșie. Rozmarinul înflorește în lunile aprilie, mai și iunie.
Pentru întrebuinţări medicinale se recoltează frunzele și tulpinile tinere de rozmarin, acestea din urmă cu tot cu frunze și flori. Preparatele și extractele de rozmarin sunt utilizate și în industria parfumurilor, rozmarinul fiind o plantă aromatică.
Substanţe active importante: ulei esenţial (în frunze, în proporţie de 12%), cetone, camfor, cineol, tanin, acid rozmarinic.
Întrebuinţări. Uleiul de rozmarin este un calmant recomandat în durerile reumatismale, ale articulaţiilor, în nevralgii sau în hemiplegii. Este tonifiant și revitalizant, fiind folosit în anemii, astenie, oboseală îndelungată, boli cardiovasculare. Uleiul de rozmarin are și proprietăţi antiseptice.
Preparatele pe bază de rozmarin sunt indicate și în amnezie, astm, boli ale ficatului (hepatită acută, ciroză hepatică), tulburări de funcţionare a creierului, hipotensiune, impotenţă, frigiditate, dischinezie biliară, dureri de inimă.
Cu decoct din frunze de rozmarin se poate combate mătreaţa.
