Macul de câmp
Denumirea știinţifică: Papaver rhoeas.
Denumiri populare: mac iepuresc, macul cucului.
Macul de câmp este o plantă anuală ce crește în flora spontană, decorând pajiștile, pârloagele, fâneţele, culturile de cereale, taluzurile șoselelor și ale căilor ferate, terenurile abandonate. Înălţimea macului de câmp poate ajunge până la un metru. Tulpinile sunt păroase, iar frunzele – groase și cărnoase – au formă ovalalungită. Macul de câmp înflorește din primăvară și până în toamnă. Florile au petalele foarte mari, ce pot ajunge chiar și până la 10 cm în diametru.
Culoarea florii de mac de câmp poate fi roșie, albă, violetă, roz. Fructul este o capsulă ovoidă, în care se găsesc seminţele. Macul de câmp aparţine familiei papaveraceelor.
Cu excepţia petalelor, întreaga plantă este toxică!
Pentru uz medicinal, de la macul de câmp se recoltează (în iunie-iulie) petalele de flori, folosite, de altfel, și în industria farmaceutică.
Substanţe active importante: alcaloizi, mucilagii, pigmenţi și două substanţe specifice – rhoeadină și reagenină.
Întrebuinţări. Ceaiul de petale de mac de câmp este un bun agent antibronșic și antitusiv.
Petalele de mac fac parte din reţeta celebrului ceai din patru flori, utilizat în bolile de piept. Ceaiul din petale de mac de câmp este indicat în bronșită acută, laringită acută, angine pectorale și în gripă.
Cu preparat de mac se tratează și inflamaţiile pleoapelor. Infuzia de petale de mac este revigorantă și acţionează eficient împotriva contracţiilor, a spasmelor.
Specialiștii recomandă multă precauţie în administrarea infuziei de flori de mac și a macului în general, deoarece pot apărea complicaţii grave.
Din acest motiv, administrarea infuziei și a altor tratamente se va face numai sub controlul specialistului. De asemenea, e important să nu se utilizeze în terapii alte specii de mac, mai puţin cunoscute.
Mangoldul
Denumire știinţifică: Beta vulgaris, var. cicla.
Denumiri populare: sfecla pentru frunze.
Mangoldul este o plantă legumicolă bienală. Aparţine familiei chenopodiaceelor. În fapt, mangoldul este o varietate de sfeclă, cultivată pentru frunze și pentru peţiolul acestora.
Frunzele acestei plante sunt dezvoltate, ondulate, cu peţiol puternic, consistent, cărnos. Peţiolul poate ajunge și la 30 cm lungime și cinci – opt centimetri lăţime. Este plăcut la gust, fraged, suculent, culoarea fiind gălbuie, roză sau albă.
Frunzele mangoldului sunt folosite la salate, supe, mâncăruri naturiste, inclusiv budinci și plăcinte. Peţiolul se fierbe și are cam aceleași întrebuinţări, utilizarea sa depinzând și de fantezia culinară a consumatorului. În alimentaţie, frunzele de mangold pot înlocui spanacul.
Substanţe active importante: vitamina C, glucide, celuloză, substanţe proteice, foarte multe săruri minerale (potasiu, sodiu, fosfor, calciu – în cantităţi cu adevărat semnificative). Dacă peţiolul este bogat în potasiu, frunzele se remarcă prin conţinutul în vitamina C, potasiu, calciu, fosfor.
Întrebuinţări. Frunzele de mangold sunt un aliment excelent pentru cei care au lipsă de potasiu, calciu, fosfor. Peţiolul este recomandat celor care au nevoie de sodiu și potasiu, acesta semănând, în multe privinţe, cu sparanghelul și conopida.
Mangoldul – această varietate de sfeclă – facilitează digestia.
Are, de asemenea, proprietăţi antiinfecţioase și contribuie la mai buna circulaţie a sângelui.
Mai nou, e posibil ca preparatele de mangold să aibă și efecte antitumorale.
Mazărea
Denumire știinţifică: Pisum sativum. 
Mazărea este o erbacee anuală, originară din Asia Centrală. Acum, ca și în vechime, este cultivată foarte mult. Face parte din familia leguminoaselor. Crește intens, când are condiţii, și poate ajunge până la doi metri lungime. Are cârcei cu care se prinde de suporţi. Florile sunt alb-albastre sau alb-roșcate. Fructul este o păstaie plină cu boabe rotunde.
Mazărea este, în primul rând, un aliment foarte hrănitor. Bobiţele mici şi verzi ale mazării nu au doar un gust foarte bun în mâncare, ci sunt şi un adevărat medicament împotriva oboselii, anemiei, problemelor de memorie şi a funcţionării slabe a sistemului imunitar. Şi asta datorită amestecului de vitaminele B1, B2, B6 şi C, precum şi a conţinutului de fier.
Substanţe active importante: proteine (în cantitate foarte mare – 22%), hidraţi de carbon, lipide, potasiu, fosfor, fier, vitamine. Mazărea are o mare valoare energetică – 354 kcal la 100 g de boabe.
Întrebuinţări. Mazărea galbenă este considerată un aliment care dă forţă și energie.
Cercetările au dovedit că mazărea nu este un simplu aliment, e adevărat foarte nutritiv, energetic și ușor digerabil, ci și un agent de maximă importanţă în reactivarea măduvei spinării. Această proprietate este dată de un principiu numit hemaglutină, care se găsește în special în mazărea verde.
Măcrișul
Denumire știinţifică: Rumex acetosella.Denumire populară: măcrișul mărunt.
Este o plantă perenă ce crește în flora spontană. Există și o specie cultivată (Rumex acetosa), având, însă, dimensiuni mai reduse. Tulpina de măcriș este dreaptă, având culoarea verde. La maturitate, această tulpină se lemnifică. Poate ajunge până la un metru înălţime. Frunzele, cu un gust acru pronunţat, au culoarea verde închis și sunt în mare parte lanceolate. Măcrișul înflorește în lunile mai și iunie. Florile sunt mici și verzui, cu o dungă roșie. Măcrișul crește prin fâneţele, pajiștile și poienile din zonele de câmpie, deal și zona subalpină. Pentru uz medicinal se recoltează partea aeriană a plantei.
Substanţe active importante: o mare cantitate de oxalat de calciu (toată planta este atât de acră la gust încât cu ea se poate înăcri ciorba). De altfel, măcrișul este folosit și în bucătărie.
Întrebuinţări. Crud sau sub formă de infuzie, măcrișul are acţiune diuretică, laxativă, depurativă, antiscorbutică. Reglează activitatea din tractul gastro-intestinal. Este utilizat și în hipocalcemie, în reumatismul cronic degenerativ, în gută, precum și în curele de primăvară pentru fortificarea organismului. Naturiștii apreciază foarte mult măcrișul, preparând din el salate și suc.
Măcrișul iepurelui
Denumire știinţifică: Oxalis acetosella.
Denumiri populare: macris-de-padure, macrisul-caprei, macris-pasaresc, macris-trifoios, macrisul-cucului, pita-cucului, trifoiu-acru.
Aparţinând familiei oxalidaceelor, măcrișul caprei este o plantă perenă de mici dimensiuni (până la 15 cm înălţime). Are un rizom dezvoltat și ramificat. Frunzele, acoperite cu perișori, sunt asemănătoare celor de trifoi și au gust acrișor. Măcrișul înflorește în lunile mai și iunie. Florile sunt mici și albe, uneori roșii, liliachii sau albastre. Această plantă crește în pădurile din toată emisfera nordică, deci și în ţara noastră. Pentru aplicaţii medicinale se culeg frunzele fragede, din care se fac salate sau cataplasme cu frunze opărite Substanţe active importante: oxalat de potasiu.
Întrebuinţări. Preparatele obţinute din măcrișul iepurelui se folosesc drept antidot în intoxicaţiile cu arseniu și mercur. Aceste preparate sunt depurative și ușor laxative. Măcrișul este recomandat și în bolile de ficat (potenţează activitatea ficatului), în avitaminoze, în deranjamente intestinale.
Măcrișul este o plantă cu un anume grad de toxicitate și, din acest motiv, se recomandă a fi utilizată, totuși, cu precauţie, mai ales atunci când este vorba despre cantităţi mari de preparat.
Mărarul
Denumire știinţifică: Anethum graveolens 
Mărarul, plantă cultivată, dar întâlnită și în flora spontană, face parte din familia umbeliferelor. Este o plantă anuală. Tulpina poate avea o înălţime de până la 1,20 metri. Este ramificată, iar florile, aflate în vârful ramurilor, sunt adunate sub formă de umbelă. Au culoare galbenă. Mărarul înflorește în iulie și august. Frunzele – partea principală cu efecte medicinale – sunt mici, ramificate, ascuţite. Mirosul acestor frunze este caracteristic și deosebit de puternic.
Din punct de vedere medicinal sunt utile nu numai frunzele, ci și seminţele. Din frunze sau din seminţe se prepară infuzie și apă distilată de mărar.
Substanţe active importante: esenţă, carvonă.
Întrebuinţări. Mărarul are calităţi ce revitalizează întregul organism, de la respiraţie și funcţionarea sistemului digestiv, până la circulaţia sângelui. Efectul său în organism este asemănător cu acela al aerisirii generale făcute într-o locuinţă. Pe acest fond, mărarul determină și o relaxare a organismului, fiind cunoscut și ca somnifer. Mărarul face parte din alimentaţia sănătoasă, naturistă, fiind un participant la salate și la alte mâncăruri bazate pe crudităţi.
Mărgelușele
Denumire știinţifică: Lithospermum officinale. 
Denumire populară: mei păsăresc. Prezentare. Planta aceasta, cunoscută sub numele de mărgelușe, este o erbacee perenă. Aparţine familiei boraginaceelor. Are o rădăcină puternică și groasă. Tulpina – care poate ajunge până la maximum un metru înălţime – este ramificată și acoperită de peri. Frunzele sunt lanceolate. Mărgelușa înflorește în mai și iunie, florile fiind albgălbui. Poate fi întâlnită în flora spontană, în cele mai diverse locuri, în general mai puţin umblate, prin tufărișuri, în liziere, pe marginea apelor, a drumurilor.
Pentru uz medicinal se recoltează planta întreagă și seminţele.
Se prepară infuzie, iar pentru aplicaţii contraceptive se pregătește un macerat.
Substanţe active importante: acid litospermic, conină.
Întrebuinţări. Preparatele din mărgelușe acţionează împotriva febrei, a deranjamentelor stomacale, în litiaze, reumatism, gută. Au și proprietăţi diuretice.
Importanţa lor constă, însă, în faptul că inhibă activitatea hormonilor hipofizei, provocând, la femei, sterilitate temporară.
Mătăciunea
Denumire știinţifică: Dracocephalum moldavica.
Denumire populară: mătăcină.
Mătăciunea este o erbacee aromatică, originară din Siberia. Are frunze lanceolate, florile fiind albastre sau albe. Aceste flori sunt bogate în nectar și, de aceea, mătăciunea este o foarte bună plantă meliferă. Aparţine familiei labiatelor. În mod obișnuit, mătăciunea este cultivată ca plantă ornamentală.
Pentru nevoi medicinale se recoltează părţile aeriene ale plantei, mai ales vârfurile tinere, înflorite.
Preparatul principal este infuzia. Din frunze se prepară apa de melisă.
Substanţe active importante: ulei volatil, mucilagii, tanin, substanţe amare, acid cafeic.
Întrebuinţări. Preparatele de mătăciune acţionează, în principal, pentru reglarea activităţii în tractul gastro-intestinal, potolind durerile abdominale. Contribuie, de asemenea, la buna funcţionare a bilei și echilibrează activitatea ficatului.
Cu preparatele de mătăciune s-au obţinut rezultate pozitive și în tratarea spasmelor mușchilor netezi și chiar ale organelor interne.
Preparatele de mătăciune se manifestă și ca agent antiseptic.
Mierea ursului
Denumire știinţifică: Pulmonaria officinalis.
Denumire populară: cuscrișor, plămânărică.
Mierea ursului este o erbacee perenă, din familia boranginaceelor. Tulpina este dreaptă și suculentă. Frunzele au diferite dimensiuni și au pe ele perișori și picăţele albe. Din acest motiv, plantei de mierea ursului i se mai spune și plămânărică. Florile sunt roșii, iar în ultima fază de dezvoltare, după polenizare, devin albastre. Planta crește în flora spontană – la marginea pădurilor, pe fâneţe și pajiști, în luminișuri, pe marginea drumurilor.
Pentru uz medicinal se recoltează partea aeriană a plantei. Aceasta se culege în momentul când planta este înflorită în totalitate sau aproape în totalitate.
Cele mai active din punct de vedere medicinal sunt frunzele și, de aceea, în mod obișnuit se renunţă la celelalte părţi ale plantei și se păstrează doar frunzele.
Substanţe active importante: acid salicic, calciu, potasiu, magneziu, saponine, alantoină, vitamina C.
Întrebuinţări. Pentru aplicaţii cu mierea ursului se folosește infuzia. Acest preparat are efect depurativ, fiind folosit cu succes în tratamentele de detoxificare. Este, de asemenea, analgetic, antidiareic, cicatrizant. Acţionează și asupra căilor respiratorii, fiind utilizat în tratarea astmului, a bronșitelor, laringitelor și chiar a unor boli de plămâni.
Uneori, este recomandată folosirea plantei sub formă de decoct. Acesta este indicat și în anemii, fiind revigorant și remineralizant, cât și în afecţiuni renale, ulcer gastric și duodenal, reumatism.
Morcovul de grădină
Denumire știinţifică: Daucus carota sativa.Morcovul de grădină este o plantă legumicolă foarte cunoscută, prezentă zilnic în viaţa fiecăruia dintre noi. Face parte din familia umbeliferelor, fiind cultivat de foarte multă vreme, încă din Antichitate. La începuturi, morcovul a fost utilizat ca plantă medicinală, așa cum și roșia a fost folosită, după întâlnirea sa cu europenii, ca plantă ornamentală. Morcovul de grădină este o plantă bienală, cu o rădăcină foarte puternică. Frunzele sunt penat-sectate, iar florile, de culoare albă, sunt grupate.
Pentru uz medicinal se folosesc seminţele, frunzele uscate și rădăcina. Din rădăcină se extrage suc, frunzele se mărunţesc sau chiar se macină, iar din seminţe se prepară infuzie sau decoct.
Substanţe active importante: vitamina A și provitamina A (în cantitate foarte mare, aici cunoscută sub numele de caroten), vitamina C, vitamine din grupul B, săruri minerale, hidraţi de carbon, pectine, levuloză, dextroză. Întrebuinţări. Morcovul poate contribui, în mod semnificativ, la apărarea organismului în faţa agenţilor externi. Are cinci calităţi care-l fac de-a dreptul preţios: cicatrizant gastric, antianemic, diuretic, depurativ și laxativ. Dar aceste proprietăţi nu sunt nicidecum singurele, preparatele din morcov fiind și bactericide, vermifuge, stimulatoare hepatice și renale, analgezice, hemostatice.
Au fost puse în evidenţă și capacităţile de vasodilatator ale morcovului, precum și efectele pozitive în diabet. De mult timp este cunoscută și capacitatea morcovului de a limita efectele icterului.
Cu preparatele pe bază de morcov s-au obţinut rezultate bune și în tratarea cancerului de sân. Morcovul ajută și la dezvoltarea globulelor roșii, a hemoglobinei.
Principalul produs obţinut din morcovul de grădină este sucul de morcov, ușor de preparat, lesne și plăcut de consumat.
Pentru terapii cu morcov, morcovul ras poate fi tot atât de bun și de eficient ca și sucul.
Morcovul sălbatic
Denumirea știinţifică: Daucus carota.
Denumiri populare: morcovul câmpului, rușinea fetei.
Morcovul sălbatic este o plantă cu dezvoltare anuală, remarcânduse prin rădăcina sa pivotantă, suculentă, de culoare galbenă. Uneori, această specie de morcov are o dezvoltare perenă. Tulpina – cu o înălţime de până la 80 cm – este rezistentă, ramificată și acoperită de perișori. Ramificaţiile apar în partea superioară a tulpinii. Frunzele au un contur triunghiular sau ovoid. Morcovul sălbatic înflorește din iunie și până în septembrie. Inflorescenţa este sub formă de umbelă. Acest morcov crește în toate zonele ţării noastre. Face parte din familia umbeliferelor. Pentru uz medicinal se recoltează rădăcina și seminţele, uneori florile și frunzele.
Substanţe active importante: vitaminele A, B și C, uleiuri volatile, pectine, bactericide.
Întrebuinţări. Morcovul sălbatic sub formă crudă, suc sau infuzie este utilizat în afecţiuni precum reumatismul, litiaza renală, artrita. Sub formă de cataplasme se folosește în vindecarea arsurilor și în combaterea unor boli de piele.
Are acţiune și în reducerea glicemiei. Pectinele din morcov sălbatic contribuie la reglarea digestiei, iar uleiurile volatile combat viermii intestinali. Infuzia de seminţe de morcov sălbatic este utilă în tratarea afecţiunilor căilor urinare și, de asemenea, se manifestă ca un factor de stimulare a digestiei.
Decoctul din rădăcina acestui morcov este recomandat în tratamentul infecţiilor intestinale, în hepatite, în icter.
Morcovul sălbatic este un important revitalizant în caz de oboseală, de convalescenţă, de subalimentaţie, mai ales dacă este consumat crud.
De altfel, morcovul, de orice fel, este un aliment de referinţă în alimentaţia naturistă.
Murul
Denumire știinţifică: Rubus fructicosus.Denumiri populare: rug de mure, mur sălbatic, mure.
Murul aparţine familiei rozaceelor. Este un arbust cu tulpină lungă, subţire și spinoasă, agăţătoare, dar de cele mai multe ori târâtoare. Se întâlnește în flora spontană, dar se și cultivă pentru fructele sale comestibile, de culoare neagră. Frunzele sunt palmat-compuse. Murul înflorește toată vara. Florile sunt albe sau roz. Pentru uz medicinal se culeg frunzele, din care se face infuzie.
Proprietăţi medicinale însemnate au și fructele (murele), dar și mugurii. Se prepară decoct și extract fluid. Uneori se prepară și infuzie.
Substanţe active importante: vitamina C, pectine, tanin, salicilat de metil, acizi (malic, succinic, oxalic), ulei volatil.
Întrebuinţări. Preparatele de mur și murele au efecte astringente remarcabile. Pe lângă aceste efecte, de remarcat sunt și cele antidiareice și bactericide. Murul și murele au efecte în deranjamentele gastro-intestinale (diaree, colită, gastro-enterită), în gingivite, leucoree, afecţiuni pulmonare. Din mure se fac și siropuri, care sunt nu numai hrănitoare, ci și utile în tratarea bolilor de piept. Aceste boli de piept se combat și cu infuzia din frunze de mur, făcânduse gargară.
Mușeţelul
Denumire știinţifică: Matricaria chamommilla.Denumiri populare: romaniţă, morună.
Mușeţelul aparţine familiei compozitelor. Crește, în mod obișnuit, în flora spontană de pe tot cuprinsul României. Totuși, dată fiind importanţa sa pentru industria alimentară și farmaceutică, mușeţelul a devenit plantă de cultură. Poate crește până la înălţimea de 40 cm, dar sub formă cultivată ajunge și până la 80 cm. Mușeţelul este o plantă anuală, cu o tulpină ramificată și flori galben-aurii, cu petale albe. Mușeţelul înflorește pe toată durata verii. Fructul este o achenă.
Pentru terapii medicinale se recoltează florile, care se usucă. Din flori uscate se face renumita infuzie de mușeţel.
Substanţe active importante: ulei volatil, azulenă, camazulenă, matricină, acizi (printre care și acidul clorogenic), rezine și multe alte substanţe cu efecte dintre cele mai benefice asupra organismului omenesc.
Întrebuinţări. Ca plantă medicinală, mușeţelul are șase calităţi principale.
Este antispastic, antiseptic, bacteriostatic, antiinflamator, dezinfectant și anestezic. Totodată, preparatele pe bază de mușeţel au și calităţi de tonic capilar, fiind, de asemenea, emoliente, carminative, cicatrizante, sudorifice.
Infuzia de mușeţel este utilizată în multe afecţiuni, dar cu precădere în gastrite, enterocolite, colite, deci în afecţiuni ale stomacului sau intestinelor, precum și ale ficatului, rinichiului și bilei. În mod curent, infuzia de mușeţel dă rezultate bune în tratamentul diareei, colicilor, balonărilor, bolilor de ficat, de rinichi, astmului bronșic la copii, stărilor gripale, răcelilor, dismenoreei, conjunctivitei, abceselor dentare, stomatitelor, laringitelor, amigdalitelor, dermatozelor inflamatorii, inflamaţiilor hemoroidale, inflamaţiilor vaginale, pruritului vulvar. Mușeţelul se folosește mai ales sub formă de infuzie, pentru uz intern, dar se folosește și extern (aplicaţii locale) în stomatite, afte, ulceraţii, eczeme, hemoroizi, răni vechi, arsuri.
Tot pentru uz extern se mai folosesc tinctura și uleiul de mușeţel.
În combinaţie cu menta, mușeţelul rezolvă în mod decisiv crampele stomacale. Foarte numeroase sunt aplicaţiile mușeţelului în tratamente cosmetice, cele mai la îndemână dintre acestea fiind băile în infuzie de mușeţel.
Mușeţelul roman
Denumire știinţifică: Anthemis nobilis; Chamaemelum nobile.Denumiri populare: romaniţoi, romaniţă mare, romaniţă nobilă.
Mușeţelul roman este o erbacee originară din zona mediteraneană. Datorită calităţilor sale medicinale a devenit plantă de cultură. Face parte din familia compozitelor. Mușeţelul roman crește sub formă de tufe, ajungând până la 50 cm înălţime. Florile sale sunt mult mai mari decât cele ale mușeţelului obișnuit, capitulele având până la trei centimetri în diametru. Aceste flori, asemănătoare cu acelea ale mușeţelului comun, apar în lunile iunie și iulie. Întreaga plantă prezintă un miros plăcut, specific.
Pentru terapii medicinale se recoltează inflorescenţele și seminţele. Se prepară infuzie, decoct, extracte, cataplasme.
Substanţe active importante: ulei esenţial, azulene, substanţe amare, colină, flavone, cumarină. Uleiul esenţial are o mare importanţă – nu numai medicinală, farmaceutică, ci și în cosmetică.
Întrebuinţări. Preparatele de mușeţel roman au proprietăţi antiinfecţioase, antispastice, sedative, analgezice, antiparazitare, antimicrobiene. Sunt utilizate în tratamente gastrice și intestinale (spasme, enterite, enterocolite), în gripă, afecţiuni cutanate, stres și urmările acestuia în plan nervos și vegetativ.
Mușeţelul roman are efecte și în combaterea viermilor intestinali, a varicelor și hemoroizilor, în gingivite și alte afecţiuni buco-dentare, în amigdalite.
Mușeţelul se remarcă și prin faptul că detoxifică ficatul și stimulează activitatea acestuia. Nu trebuie uitate băile cu mușeţel, care asigură sănătate și curăţenie pielii, regenerând-o și tonifiind-o.
