Medicina naturii: Arbori

Mesteacănul

Denumirea știinţifică: Betula verrucosa.

Denumiri populare: măstacăn, mastacin.

Mesteacănul este un arbore înalt (poate atinge și 30 de metri), cu valoare forestieră, ornamentală și medicinală. Familia de care aparţine – betulacee. Coaja sa este albă, netedă și se poate desprinde sub formă de fâșii circulare. Frunzele, lucioase și subţiri, sunt romboidale sau triunghiulare. Florile de mesteacăn au formă de amenţi (mâţișori asemănători cu cei de nuc). Mesteacănul înflorește în lunile aprilie și mai.

Importanţă medicinală au, în cazul mesteacănului, mugurii, seva, coaja și frunzele tinere.

Se prepară infuzie, decoct, tinctură, extract fluid, sirop diuretic, vin tonic și febrifug, loţiuni și comprese. De asemenea, utilă în aplicaţii medicinale este seva de mesteacăn, care se recoltează primăvara.
Substanţe active importante: saponine, esenţe parfumate, taninuri, vitamina C, substanţe antibiotice și săruri minerale (cele mai bogate în aceste substanţe sunt frunzele). Compușii specifici sunt betulina, betulalbina, acidul betulalbinic.
Întrebuinţări. Aria de utilizări medicinale a mesteacănului este foarte largă.
Una dintre cele mai eficiente utilizări ale infuziei de frunze de mesteacăn este în tratarea hipercolesterolemiei, adică un astfel de preparat elimină colesterolul.
De asemenea, infuzia de frunze de mesteacăn se folosește în tratarea reumatismului articular, a edemelor cardiace sau renale, a nefritei cronice și a gutei
De remarcat și acţiunea benefică a infuziei de mesteacăn în bolile de inimă, în tratarea hipertensiunii arteriale. Totodată, cunoscătorii susţin că tratamentul cu mesteacăn (în acest caz e vorba despre coaja de mesteacăn, folosită ca decoct) ajută ca depurativ, ducând la înnoirea organismului, curăţind mai ales sistemul circulator și chiar sângele.

Beneficiile sevei de mesteacăn.

Seva de mestacăn este recomandată celor ce consumă frecvent produse alimentare fabricate în mod industrial, au un ficat obosit sau lent, consumă cantităţi excesive de alcool, fumează, au colesterolul ridicat, trec printr-o perioadă de stres, au imunitatea scăzută, sau iau multe medicamente.

În prezent, seva de mesteacăn este folosită în întreaga lume și este considerată a fi un agent de detoxifiere extrem de eficient, care vizează două organe-cheie:

- Ficatul: prin captarea și neutralizarea deșeurilor toxice;

- Rinichii: prin eliminarea și filtrarea deșeurilor prin tractul urinar.

Există foarte puține ingrediente fitoterapeutice care sunt capabile de a ataca două sisteme de curățare și purificare majore ale corpului, în același timp.

Seva de mesteacăn are proprietăţi terapeutice, deoarece conţine tot ce e mai bun din mesteacăn, şi poate fi utilizată ca adjuvant în: afecţiuni hepatice, întreaga gamă a afecţiunilor renale, inclusiv calculoza, edeme cardiorenale, artroză, reumatism, gută, diabetul zaharat (îndeosebi ca prevenire), boli respiratorii, hipercolesterolemie, dermatoză, tonic capilar.

Seva de mesteacăn este un foarte bun tonic fizic și psihic.
Pentru că are extrem de puține calorii dar foarte multe proprietăți nutritive, seva de mesteacăn este ideală în curele de slăbire care, altfel, pot secătui organismul de vitamine și minerale esențiale.
Elimină pietrele la rinichi Pietrele la rinichi pot fi eliminate printr-o cură de 20 de zile cu sevă de mesteacăn, pe care o puteţi găsi în magazinele cu specific naturist. În prima zi se consumă 0,5 litri, în a doua zi, 0,6 litri, până ajungeţi în cea de a cincea zi la un litru, cantitate ce se va bea vreme de zece zile, după care scade gradat cu câte 0,1 litri pe zi, aşa încât în ultima zi de cură să se consume din nou 0,5 litri de sevă.
În bolile de ficat, este ideal consumul a câte o cană de suc proaspăt de mesteacăn sau infuzie de mesteacăn de cel puțin 3 ori pe zi.
De ajutor în obezitate Seva de mesteacăn are o extraordinară forţă de a purifica organismul. Un litru pe zi din acest remediu, consumat intern, elimină apa suplimentară din organism, amplifică tranzitul intestinal şi accelerează metabolismul. Asociat cu o dietă săracă în carne, grăsimi şi dulciuri, remediul este ideal pentru o cură de slăbire, ajutând la scăderea accelerată în greutate, fără a pune în pericol sănătatea (seva de mesteacăn conţine acizi organici, săruri minerale de potasiu, calciu, magneziu şi cupru, vitaminele B şi C).
Reface celulele, ţesuturile şi regenerează pielea. Folosită pentru faţă întinereşte tenul, reduce ridurile şi curăţă petele.
Seva de Mesteacăn se administrează în stare pură, în cure de cel putin 2-3 săptămâni, câte 0,5-1,0 litri pe zi.
Durata curei nu este condiţionată, de obicei, decât de perioada în care seva e secretată de copac.

Mugurii de mesteacăn – se culeg în februarie – sunt recomandaţi, sub formă de decoct, în dizolvarea calculilor renali. Decoctul de muguri se folosește și în tratamentul reumatismului și al gutei.

Gudronul, obţinut prin distilarea scoarţei de mesteacăn și a lemnului de mesteacăn, este un remediu în bolile de piele.

Mesteacănul intră și în compoziţia unor ceaiuri medicinale complexe.

Ceva mai nou, cu infuzia de frunze de mesteacăn se intervine și în rezolvarea uneia dintre problemele oamenilor din timpurile moderne – tratamentul și îngrijirea părului.

Arinul negru

Denumirea știinţifică: Alnus glutinosa. Denumire populară: anin.

Arinul negru este un arbore puternic, aparţinând familiei betulaceelor. Poate ajunge până la 28 de metri înălţime. În tinereţe, scoarţa acestui copac este cenușie, devenind cu timpul brună-negricioasă și crăpată. Frunzele, aproape rotunde, sunt lipicioase. Florile au forma unor mâţișori, fiind asemănătoare cu florile nucului sau ale mesteacănului. Arinul negru crește pe terenuri umede, în zăvoaie, în păduri cu arboret amestecat. Pentru uz medicinal se recoltează frunzele verzi și scoarţa, din care se prepară pulbere, decoct și cataplasme. Substanţă activă importantă: taninul.
Indicatii terapeutice: Preparatele din frunzele acestui arbore pot impulsiona activitatea glandelor mamare. Potrivit unor observaţii și studii recente, infuzia de frunze de arin negru poate fi utilizată cu bune rezultate împotriva febrei și a inflamaţiilor gâtului. Compresele cu frunze de arin negru sunt indicate și în tratarea abceselor, reumatismelor, paraliziilor.

Bradul

Denumirea știinţifică: Abies alba.

Bradul face parte din familia pinaceelor. Este un arbore foarte cunoscut și de aceea nu are nevoie de o prezentare extinsă. Arbore de mari dimensiuni, bradul poate ajunge până la o înălţime de 50 metri. Frunzele au formă de ace și, după cum se știe, nu cad în anotimpul rece. În mod discret, bradul înflorește în lunile maiiunie. Pentru tratamente medicinale se folosește uleiul volatil de brad, dar se utilizează și coaja și rășina. Substanţe active importante: uleiurile volatile.

Indicatii terapeutice: Uleiul volatil extras din brad are efecte pozitive asupra sistemului nervos, în afecţiunile articulaţiilor (reumatism), în nevralgii. Uleiul de brad poate fi utilizat și ca expectorant.

Efecte terapeutice identice se obţin și cu scoarţa, rășina și uleiul volatil recoltate de la molid sau de la bradul roșu (Picea abies).

În utilizare internă, se folosesc mugurii de brad sau de molid care se formează în vârful rămurelelor, primăvara devreme. Mugurii au o culoare verde deschisă, prezentându-se ca un mic ghemotoc, în care viitoarele frunze sunt încă nedesfăcute, moi, şi fragede. Mugurii se colectează manual, cu moderaţie (pentru a nu distruge dezvoltarea ulterioară a arborelui), în martie-aprilie, numai din locurile nepoluate. Ei se folosesc în stare proaspătă sau se uscă. Din mugurii proaspeţi sau uscaţi de brad sau de molid se prepară o infuzie (o linguriţă la o cană cu apă). Ceaiul astfel realizat are efecte favorabile în formele uşore sau medii ale unor boli respiratorii (astm bronşic în faza de debut, viroze, tuse uscată), mai ales în cazul copiilor.

Siropul din muguri de brad: se prepară din 500 g de muguri de brad ce se lasă la infuzat 30 de minute într-un litru de apă fiartă. După, se strecoară, se adaugă 500 g zahăr şi se fierbe până devine un sirop vâscos.

Castanul

Denumire știinţifică: Aesculus hippocastanum
Denumire populară: castan porcesc, castan sălbatic.
Castanul este un arbore puternic și maiestuos. Își are originea în peninsula Balcanică. Înalt până la 30 de metri, castanul se remarcă și prin valoarea sa ornamentală. Frunzele castanului au un peţiol lung de 10 – 20 cm, fiecare grupare de frunze având mai multe foliole. Aceste foliole sunt dispuse după mărime, cea mai mare fiind foliola mijlocie. Castanul înflorește în mai și iunie, florile – ca și frunzele – contribuind la frumuseţea acestui arbore. Fructul castanului este o capsulă cărnoasă, verde, cu ghimpi, mult mai mare decât o nucă. În momentul coacerii, coaja verde cu ghimpi plesnește și apar seminţele, adică ceea ce în mod obișnuit numim castane. Castanul face parte din familia hipocastanaceelor. În cazul castanului, pentru uz medicinal se recoltează scoarţa de pe ramurile ceva mai tinere (de circa trei-cinci ani), castanele, frunzele și florile.

Din toate acestea se obţin, prin procedee specifice, diverse preparate cu semnificativă valoare medicinală, precum și extracte necesare în industria farmaceutică.
Indicatii terapeutice:
Preparatele de castan au acţiune astringentă, antiinflamatoare, vasoconstrictoare, influenţând, în mod pozitiv, circulaţia sângelui, prin fluidizarea fluxului sanguin. S-a constatat, totodată, că preparatele de castan sunt și un bun tonic venos.
Printre afecţiunile care se tratează cu extracte de castan se numără varicele, varicocelul, umflarea ficatului, hemoroizii, tulburările de menopauză, flebitele, ulcerele varicoase.
Prin urmare, castanul porcesc (sau sălbatic) este important mai ales pentru terapiile medicinale privind afecţiunile vasculare – de la varice până la hemoroizi și ulcere varicoase.
În tratamentul trombozei şi al varicelor se foloseşte tinctura preparată din 250 g de castane salbatice cu coajă într-un litru de alcool de 40%, care se lasă la macerat timp de 14 zile. Se strecoară apoi într-o sticlă închisă la culoare.
Intern se consumă 10-15 picături pe zi.
Extern se aplică în afecţiuni hemoroidale, varice şi flebite şi sub formă de frecţii contra artrozelor la nivelul încheieturilor de la mâini şi de la picioare.
Excelent pentru tratarea varicelor şi a hemoroizilor este şi unguentul.
Se va alege o cană cu frunze verzi de castan ce se va macera în 100 ml de alcool timp de 24 de ore. Se vor adăuga apoi 200 g de unt topit şi margarină şi se va încălzi timp de două ore pe baie de apă. După răcire se va reîncălzi şi se va pune în cutii de plastic sau sticlă. Se va unge cu această compoziţie locul bolnav.
În asemenea tratamente este recomandat – ca adjuvant însă - și castanul dulce, ale cărui fructe sunt comestibile.

Corcodușul

(Prunus cerasifera, sinonim P. divaricata), denumit și Myrobalan sau Bomb, aparţine genului Prunus, fiind originar din centrul şi estul Europei.

Acest arbore înfloreşte timpuriu primăvară fiind printre primii copaci ale căror fructe se coc.
Corcoduşele sunt bogate în vitamine din grupul B, vitamina C, proteine, zaharuri, substanţe minerale (potasiu, fier, magneziu, calciu, fosfor) şi o mare cantitate de acid citric.
Corcoduşele sunt folositoare tuturor pentru că ajută la revigorarea şi tonificarea organismului. corcoduşele aduc beneficii în afecţiunile respiratorii acute sau în bolile stomacului.
Corcoduşele pot fi consumate şi pregătite în diverse moduri: crude, prin producerea de compoturi sau prin folosirea pentru acritul diferitelor preparate culinare. De asemenea, acestea pot reprezenta fructele de bază pentru cei care vor să-şi facă propria ţuică.
Corcodusele sunt galbene, rosii, negre si se gasesc pe aproape toate drumurile. Spre deosebire de cirese, caise sau mure par banale, dar corcodusele au numeroase beneficii pentru sanatate.
1. Bogate in vitamine
Corcodusele sunt, intr-adevar, fructe bogate in vitamine si minerale. Contin 90% apa, dar sunt foarte bogate in vitamine din grupa B, dar si in vitaminele C si A.100 de grame de corcoduse contin 3,7 mg de vitamina C. Contin minerale precum fier, magneziu, calciu, potasiu, fosfor
2. Stimuleaza apetitul, previn anemia
Nu doar fructele coapte au beneficii pentru organism, ci si cele necoapte, acre. Acestea sunt recomandate copiilor care nu au pofta de mancare.
Stimuleaza apetitul si cresc pofta de mancare.
Sunt, de asemenea, recomandate in tratarea si prevenirea anemiilor, a starilor de oboseala", spune medicul.
3. Sursa de magneziu si fosfor.
Corcodusele coapte contin magneziu si fosfor, minerale cu rol important in sanatatea oaselor si combaterea stresului. 100 de grame de corcoduse contin, potrivit specialistilor, 7 mg de magneziu si 16 mg de fosfor.
Consumul regulat de corcoduse in sezonul cald ajuta la imbunatatirea functiilor cognitive.
Cele doua minerale, magneziu si fosfor, stimuleaza memoria si functiile sistemului nervos.
4. Stimuleaza concetrarea.
Fosforul şi magneziul din compoziţia corcoduşelor ajută la îmbunătăţirea memoriei, a funcţiilor sistemului nervos şi în acelaşi timp susţin puterea de concentrare a persoanelor.
5. Ajuta inima.
Corcodusele galbene sunt bogate in beta-caroten, in vreme ce fructele de culoare rosie sunt bogate in licopen. Acesti antioxidanti cu efect benefic asupra organismului fac ca aceste fructe sa devina aliati de nadejde in lupta cu anumite afectiuni. Beta-carotenul din corcoduse ajuta la prevenirea bolilor cardio-vasculare, reduce presiunea arteriala si diminuneaza colesterolul "rau".
6. Previn cancerul.
Licopenul care da culoarea rosie corcoduselor este un antioxidant cunoscut a fi eficient in lupta cu diverse tipuri de cancer.
Corcodusele de culoare rosu inchis sau mov sunt bogate in resveratrol, unul dintre cei mai puternici si mai benefici antioxidanti care se gasesc in fructe. Si acesta are rol in mentinerea sanatatii inimii si prevenirea procesului de imbatranire.
7. Ajuta procesul de detoxifiere.
Datorita continutului crescut de antioxidanti, corcodusele sunt ideale in curele de detoxifiere si unele dintre cele mai ieftine metode de curatare a organismului. Este recomandat sucul de corcoduse.
8. Accelereaza arderile, bune in curele de slabire.
Sucul de corcoduse are, de asemenea, rol in accelerarea metabolismului si arderea grasimilor, dar medicii atrag atentia ca are si rol usor purgativ.
Pentru ca au un continut crescut de apa si foarte putine calorii, corcodusele sunt recomandate in diete. 100 de grame de corcoduse contin doar 63 de calorii.
In curele de slabire, nutritionistii recomanda consumarea unui pahar din suc natural de corcoduse, baut inaintea mesei.
9. Ajuta in tratamentul afectiunilor respiratorii.
Corcodusele sunt utilizate, in medicina naturista, pentru grabirea vindecarii bolilor tractului respirator, in special in randul copiilor.
Vitamina C din compozitia acestor fructe intareste sistemul imunitar si ii creste randamentul impotriva infectiilor diverse.

Cireșul și Vișinul

Denumiri știinţifice: Cerasus avium (Cireșul); Prunus cerasus (Vișinul).
Atât cireșul, cât și vișinul – pomi fructiferi binecunoscuţi – fac parte din aceeași familie de plante – rozaceele. Cireșul poate ajunge până la 12 metri înălţime, în timp ce vișinul rar trece de 10 metri.
Pentru uz medicinal se recoltează codiţele de vișine și de cireșe, din care se prepară un decoct.
Substanţe active importante: derivaţi flavonici, tanin și mai ales săruri de potasiu.
Întrebuinţări. Decoctul de codiţe de vișin sau de cireș (sau în amestec) este bun pentru tratamente în bolile de rinichi, fiind, totodată, un diuretic activ. Acest ceai este recomandat pentru reglarea activităţii intestinale. De asemenea, este indicat și în afecţiuni cum ar fi diareea, pielita, pielonefrita, cistita. Ceaiul de codiţe de vișin și de cireș poate fi consumat, însă, nu numai pentru a ameliora o afecţiune sau alta, ci și pentru menţinerea unei stări generale bune. Efecte medicinale, desigur nu de amploarea celor pe care le au codiţele, au și fructele ca atare, precum și sâmburii de vișine și cireșe.

Dudul

Denumire știinţifică: Morus alba / Morus nigra.
Denumiri populare: agud, frăgar.
Dudul face parte din familia moraceelor. Se cunosc două specii de dud: cel ale cărui fructe sunt albe (Morus alba) și cel ale cărui fructe sunt negre la exterior și roșietice la interior (Morus nigra).
Dudul este un arbore puternic, cu o înălţime de până la 15 metri. Are frunze mari, lobate, fiind utilizate în hrănirea viermilor de mătase. Lemnul – bun pentru construcţie – este căutat și de producătorii de băuturi alcoolice deoarece, pe lângă faptul că se lucrează bine, are și calităţi aromatizante și de pigmentare.
În cazul dudului, valoare medicinală au fructele si frunzele (nu contează dacă sunt de la dudul alb sau dudul negru), din care se prepară o infuzie.
Substanţe active importante: glucozide, carbonat de calciu, adenină, tanin, beta-caroten.
Fructele de dud contin 87,5 % apa, 1,5 % proteine, 0,49 % lipide, 8,3 % glucide, 13 mg/ 100 g acid ascorbic, riboflavina, tiamina si 0,8 mg/ 100 g niacina.
Întrebuinţări. Infuzia de frunze de dud este astringentă și alcalinizantă. Se folosește în tratamentul diabetului zaharat (ca adjuvant), dar și pentru rezolvarea deranjamentelor stomacale și intestinale – este antidiareică și este recomandată și în ulcer gastric și duodenal. Mai nou, infuzia de frunze de dud se folosește și în afecţiuni pulmonare sau astenii, fiind antiscorbutică și tonifiantă. Naturiștii o recomandă și pentru tratarea aftelor și a stomatitelor. Din frunzele dudului se mai poate obţine încă un produs medicinal – extractul fluid, utilizat în aplicaţii curente, sub formă de picături.
Fructe – enterite cronice, gastrita, ulcer, viermi intestinali – consumul ca atare, tinctura, suc.

Fagul

Denumire știinţifică: Fagus sylvatica.
După cum se știe, fagul este un arbore foarte înalt (până la 35 de metri) și foarte puternic, un adevărat monument al naturii. Face parte din familia fagaceelor. Are o scoarţă netedă, cenușiu-albicioasă, lesne de remarcat în pădure. Fagul înflorește în luna mai. Fructul său este o achenă și este cunoscut sub numele de jir.
Întrebuinţări : Pe lângă proprietăţile benefice din fructul de jir, leacuri nebănuite se regăsesc în scoarţă, în muguri şi în frunze,

în componenţa cărora se găsesc compuşi de natură flavonică, tanin, acizi, substanţe minerale (fier, calciu, sodiu, potasiu), precum şi alte substanţe active“. Un singur fruct are un conţinut de proteină brută 15%, materii grase 24% şi fibre 22%. Jirul este comestibil, fiind foarte plăcut la gust şi foarte hrănitor, energizant chiar. Dacă este puţin copt, acesta are gustul seminţelor de floarea-soarelui sau al castanelor coapte. Din seminţele de jir se obţine un ulei foarte fin, comestibil, care conţine oleină, putină, stearină şi palmitină. În fibroscleroza pulmonară face adevărate minuni. Jirul este un foarte bun detoxifiant, atenuând efectele secundare ale consumului îndelungat de corticosteroizi şi stopând evoluţia tuberculozei. Dacă timp de 40 de zile mâncaţi 200 de grame de jir (de preferinţă crud), veţi avea un organism sănătos, debordând de energie. Alunele şi arahidele pot fi înlocuite cu succes de seminţele de jir!
Cenuşa obţinută din tăciunii de scoarţă de fag este foarte eficientă datorită gudronului rezultat în urma arderii, fiind considerat ca un antibiotic natural. O linguriţă din această cenuşă, diluată în 200ml de vin alb, are proprietăţi diuretice. După 7 zile de tratament, timp în care se bea zilnic acest amestec de cenuşă şi vin, se va îmbunătăţi vizibil funcţionalitatea rinichilor, obţinându-se rezultate foarte bune şi în insuficienţa renală şi în formele de obezitate, caracterizată prin retenţie hidrică.
Din scoarţa ramurilor tinere de fag, bine uscate şi apoi fărmiţate cu mâna, se poate obţine un decoct care stopează şi chiar diminuează emfizemul pulmonar şi ţine sub control crizele moderate de epilepsie. Acest decoct se obţine din două linguriţe de scoarţă măcinată, puse în 400ml de apă rece, după care se fierb împreună timp de 10 minute, la foc mic. Se ţine decoctul acoperit în jur de 7- 8 minute, apoi se strecoară şi se bea cu înghiţituri mici, pe parcursul unei zile. Tratamentul durează două săptămâni, după care se face o pauză de cinci zile şi se administrează alte două săptămâni. Două căni din acest decoct, puse în cinci litri de apă caldă, pot fi folosite şi în calmarea durerilor reumatice şi a picioarelor umflate.

Frasinul

Denumire știinţifică: Fraxinus excelsior.
Arbore impresionant, frasinul poate crește până la 40 de metri. Face parte din familia oleaceelor. Are coroana rară, cu frunze penat-compuse și cu ramuri noduroase. Coaja este gri-argintie. Înflorește în aprilie sau chiar la începutul lunii mai, cu puţin înainte de a înfrunzi. Florile sunt lipsite de corolă. Fructul este alungit și are o aripă, acest gen de fruct numindu-se samară.
Frunzele reprezintă partea valoroasă din punct de vedere medicinal.
Pe lângă frunze, se mai folosesc în scopuri medicinale seminţele și scoarţa frasinului.
Preparatele care se obţin sunt infuzia – cel mai des folosită, extractul apos, siropul, compresele.
Substanţe active importante: frunzele conţin zaharuri, manitol, esenţe aromatice, acid malic.
Întrebuinţări. Scoarţa lemnului de frasin are proprietăţi antioxidante fiind recomandată în febră, dureri de stomac, reumatism, gută, afecţiuni ginecologice, scăderea colesterolului rău. Frunzele şi mugurii de frasin sunt recomandaţi în tratarea următoarelor boli: afecţiuni ale rinichilor, reumatism, obezitate, gută, hemoroizi, leucoree, tratarea rănilor greu vindecabile Preparatele din frunze de frasin au efecte laxative și diuretice, fiind, totodată, cicatrizante (în cazul rănilor și abceselor), precum și bune antiinflamatoare la nivel intestinal. Infuzia de frunze de frasin se folosește mult și în tratarea deranjamentelor stomacale și intestinale, a ulcerului gastric și duodenal, a hemoroizilor, arsurilor, eczemelor, dar și în tratarea unor afecţiuni ginecologice.
Cunoscătorii afirmă că efectele febrifuge (de reducere a febrei) de către infuzia din coajă de frasin sunt comparabile cu cele ale chininei.

Gutuiul

Denumire știinţifică: Cydonia oblonga.
Pom fructifer, gutuiul este un arbore de mici dimensiuni, uneori prezentându-se ca un arbust. Frunzele gutuiului sunt groase și au o culoare verdeînchis. Tulpina se ramifică în partea superioară, scoarţa ei având culoarea gri-închis. Florile gutuiului sunt roz-albicioase și apar prin luna mai. Fructele, adică binecunoscutele gutui, sunt sâmburoase, au culoare galbenă și sunt acoperite cu puf. Gutuiul face parte din familia rozaceelor și este originar din Asia și insula Creta. Este unul dintre cei mai vechi pomi fructiferi, fiind prezent și în mitologia greacă.
Pentru terapii medicinale se utilizează florile, frunzele, fructele și seminţele gutuiului. Fructele se consumă ca atare, dar se prepară și sub forma unui decoct.
Din seminţe și frunze se prepară infuzie.
Substanţe active importante: săruri minerale, vitaminele A, B, C și PP; substanţe mucilaginoase, amigdalină, acizi organici, tanin, pectine, glucide, protide.
Preparatele de gutui (din flori, frunze, pulpa fructului, seminţe) sunt utile în neașteptat de multe aplicaţii medicinale. De exemplu, pulpa fructului are proprietăţi antidiareice și antihemoragice, fiind utilizată inclusiv în tratarea hemoragiilor uterine. De asemenea, consumate în mod curent, gutuile contribuie în mod decisiv la îmbunătăţirea activităţii din tractul gastro-intestinal și mai ales la relansarea activităţii ficatului, notabile fiind efectele benefice în caz de insuficienţă hepatică.
Seminţele de gutui acţionează în calmarea tusei, în bronșite, în faringite, în revigorarea corzilor vocale, în amigdalite, stomatite, guturai, afecţiuni ale pielii, în hidratarea și curăţirea pielii.
Frunzele de gutui, preparate sub formă de infuzie, au rol însemnat în reglarea și reechilibrarea activităţii intestinale.

Lămâiul

Denumire știinţifică: Citrus limonum; Citrus medica. Denumiri populare: alămâi.
Lămâiul este cunoscut ca un arbore mediteranean, în prezent cultivându-se în aproape toate zonele calde ale planetei. Patria lui de origine este, însă, India. Face parte din familia rutaceelor. Lămâiul se prezintă ca un arbore de mici dimensiuni – cât prunul, poate ceva mai mic – cu frunze oval-alungite, groase și lucioase, adesea având o culoare verde-închis. Florile sunt albe, uneori roze sau gălbui. Fructul este o bacă, binecunoscuta lămâie.
Pentru aplicaţii medicinale se culeg fructele, florile și frunzele, din care se prepară decoct, infuzie, extracte, sucuri, ulei volatil.
Substanţe active importante: ulei volatil, limonină, pectine, flavonoide (în coaja de lămâie), protide, lipide, glucide, săruri minerale, vitaminele B1, B2, PP și mai ales C, alcooli, citrol, acizi (în miezul de lămâie). Întrebuinţări.
Din punct de vedere medicinal, lămâia are un șir întreg de utilizări. Lămâia este simbolul reușitei în combaterea scorbutului, o boală gravă care făcea ravagii în trecut. Și tot lămâia este, adesea, identificată cu vitamina C, vitamină pe care unii o socotesc un medicament bun pentru toate afecţiunile.
Consumul de lămâie înseamnă și o pavăză împotriva oricărei infecţii și, mai ales, împotriva bolilor infecţioase. Cu lămâie se pot vindeca și infecţiile digestive și respiratorii, lămâia fiind un adevărat bactericid. Cu lămâie se tratează, de asemenea, afecţiunile hepatice și cele biliare.
Nici bolile care apar la nivel celular nu scapă de efectele preparatelor din lămâie. Acidul citric, important în structura pulpei de lămâie, reglează și impulsionează metabolismul celular.
Lămâile au un rol benefic și în bolile cardiovasculare, în funcţionarea aparatului circulator, în varice, flebite, litiaze, diabet. Lămâia este cunoscută și ca remineralizantă, antimigrenoasă, antitermică. Totodată, lămâia este antiseptică, cicatrizantă, astringentă.
Naturiștii consideră lămâia ca fiind importantă, chiar decisivă, în curele de slăbit.
În stare proaspătă, sucul de lămâie este recomandat și pentru tratarea amigdalitelor, aftelor, otitelor, rinitelor, sinuzitelor, hemoragiilor nazale, reumatismelor, gutei.

Mărul

Denumire știinţifică: Malus domestica.
Binecunoscutul măr face parte din marea familie a rozaceelor. Arborele ajunge până la 10 metri înălţime și este cultivat intens și într-o mare varietate de soiuri – peste 10.000.
Fructul, mărul – are proprietăţi nutritive și medicinale deosebite, fiind deosebit de agreat de europeni și nu numai. Datorită efectelor sale, mărul a devenit simbolul sănătăţii, spunându-se, și nu fără temei, că în casa în care se mănâncă mere zilnic, doctorul nu intră niciodată.
Mărul acţionează ca un medicament cu proprietăţi complexe, fiind – datorită enzimelor, vitaminelor și sărurilor minerale pe care le conţine – depurativ, laxativ, antireumatismal, reglator al activităţii gastro-intestinale, mineralizant, tonic pentru mușchi și nervi, antiseptic intern, relaxant hepatic.
De obicei, mărul se consumă ca atare, precum și în diverse mâncăruri, mai ales în produse de patiserie. Foarte cunoscute, eficiente și plăcute sunt curele de mere proaspete. Din merele uscate se prepară decoct, iar din merele proaspete siropuri, sucuri. Celebru este oţetul de mere și miere.
Substanţe active importante: vitaminele A, B, C, PP și, desigur, vitamina C, acizi organici, zaharuri, protide, taninuri, lignine, pectină. Cea mai mare cantitate de vitamina C se găsește în coaja mărului. Merele au o mare valoare calorică – 128 calorii la 100 g mere.
Întrebuinţări. Sunt peste 20 de afecţiuni în tratarea cărora mărul este un adjuvant preţios.
Cea mai importantă contribuţie a mărului – tonifică din punct de vedere muscular și nervos. Mărul este utilizat cu succes în căderile organismului ca urmare a unor afecţiuni sau, pur și simplu, în caz de oboseală fizică și intelectuală, anemie, demineralizare. La fel de important este mărul și în cazul în care organismul este supus la eforturi semnificative, cum ar fi sarcina, performanţa sportivă, maratonul intelectual.
Mărul este un bun bandaj pentru tractul gastro-intestinal.
Utilizat și în obezitate, mărul este eficient sub formă de cure de mere verzi.
Mărul are efecte dintre cele mai importante în afecţiunile cardiovasculare, fiind un agent de reducere a colesterolului, influenţând, de asemenea, în bine, tensiunea, evoluţia edemelor cardio-renale, a arterosclerozei.
Mărul este folosit și în cosmetică, mai ales sub formă de suc, dar efectele sunt însemnate și dacă este consumat ca atare, fiind hrănitor pentru piele și apărând-o de agresivitatea mediului. Mărul sălbatic sau mărul pădureţ (Malus sylvestris) este mai înalt decât mărul cultivat, fructele sale fiind mici și astringente.
Valoarea medicinală a acestor fructe este semnificativă, dar în mod obișnuit nu sunt utilizate, preferându-se folosirea mărului pădureţ doar ca portaltoi pentru mărul cultivat.

Nucul

Denumire știinţifică: Juglans reggia.
Nucul este un arbore impunător, înălţimea sa ajungând frecvent până la 30 de metri. Aparţine familiei juglandaceelor. Scoarţa nucului este netedă, cu o plăcută culoare cenușiu-argintie. Frunzele sunt penat-compuse, iar florile se prezintă sub formă de amenţi (mâţișori). Nucul înflorește în luna mai.
Fructele sunt o drupă sferică (binecunoscutele nuci). Nucul este un arbore cultivat, dar poate fi întâlnit și în amestec, în pădurile de foioase.
Frunzele nucului, învelișul verde al nucilor și amenţii (mâţișorii) au valoare medicinală și, prin urmare, se recoltează.
Din părţile medicinale ale nucului se prepară infuzie, decoct, poţiune, vin tonic, cataplasme. Se utilizează, în terapii medicinale, și frunzele fragede sau cojile de nucă, proaspete.
Substanţe active importante conţinute de frunze, coji și mâţișori: taninuri, acizi, vitamina C, flavone, ulei volatil, substanţe minerale și o substanţă specifică – hidrojuglona.
Întrebuinţări. Preparatele din frunze sau coji de nuc au efecte dezinfectante, astringente, hipoglicemiante (micșorează cantitatea de glucoza din sânge), antiinflamatoare, precum și efecte ușor hipotensive și antialergice. Aceste preparate sunt, de asemenea, un agent antidiareic și se utilizează și ca antiseptic intestinal.
Prin urmare, preparatele de frunze și coji de nuc îmbunătăţesc funcţionarea tractului gastrointestinal. Preparatele de nuc au efecte benefice și în funcţionarea ficatului.
Contribuie, de asemenea, la curăţirea sângelui și la îmbunătăţirea circulaţiei sanguine și reduc, sau chiar elimină, transpiraţia nocturnă a bolnavilor de TBC
. Afecţiunile în care se utilizează produsele medicinale pe bază de nuc:
a) aplicaţii interne – infecţii sau edeme renale, diaree, diabet zaharat, enterite acute, leucoree, scrofuloză, rahitism;
b) aplicaţii externe – furunculoză, afecţiuni oculare, tenuri grase, eczeme, ulceraţii. Din frunze de nuc se poate prepara și o alifie, eficientă în vindecarea rănilor.
Produsele pe bază de nuc se folosesc și în cosmetică, pentru întreţinerea tenului (tenuri grase) și pentru revigorarea părului.
De asemenea, din frunze de nuc, prin macerare și în amestec cu vin roșu, se face un vin medicinal cu proprietăţi tonice generale de excepţie.

Părul

Denumire știinţifică: Pyrus communis; Pyrus domestica.
Părul cultivat își are originea în Asia, fiind obţinut prin îmbunătăţirea soiurilor de păr sălbatic. Face parte din familia rozaceelor. Înălţimea părului nu trece decât rareori de 10 metri. Coroana este, de obicei, în formă piramidală. Frunzele sunt ovale, iar florile, grupate, au culoare albă, foarte rar roz. Fructele, atât de familiarele pere, de mare efect vizual, au calităţi medicinale relativ modeste în raport cu merele. Părul este o plantă iubitoare de lumină.
Valoare medicinală au nu numai perele, ci și coaja arborelui, frunzele foarte tinere și florile. Se prepară infuzie și decoct (din frunze, flori sau coajă), perele fiind consumate ca atare sau prelucrate.
Substanţe active importante: o substanţă specifică – arbutina, hidraţi de carbon, protide, celuloză, pectine, săruri minerale, vitamine.

Întrebuinţări. Preparatele din frunze, flori și coajă de păr determină eliminarea acidului uric, fiind și un depurativ general. Au, de asemenea, efecte pozitive în afecţiunile urinare, în prostate, în tratarea unor afecţiuni și ulcere ale pielii.
Preparatele din frunze, flori și coajă de păr au și proprietăţi diuretice, antiseptice, cicatrizante, sedative, fiind recomandate și în bolile de rinichi, ale căilor urinare, în general ale aparatului urogenital, precum și în gută și reumatism.
Perele sunt importante prin conţinutul lor complex, fiind recomandat a se consuma în perioada de iarnă. Sunt hrănitoare și au acţiune diuretică, laxativă, răcoritoare, iar la nivelul tractului gastro-intestinal acţionează ca un depurativ.

Piersicul

Denumire știinţifică: Piersica vulgaris; Prunus persica.
Piersicul este originar din China. Numele îi vine însă de la Persia, ţara unde romanii l-au întâlnit și de unde l-au și adus în Europa. Aparţine familiei rozaceelor. Este un arbore de mici dimensiuni, ajungând numai până la maximum șapte-opt metri înălţime. Frunzele piersicului au formă eliptică. Florile, micuţe, dar ceva mai mari, totuși, decât cele de prun, au o culoare roșu-carmin.
Valoare medicinală au, în primul rând, florile și frunzele, dar și fructul și sâmburii. Se prepară infuzie, decoct, sirop, cataplasme.
Substanţe active importante: în fructe – săruri minerale, acizi organici, enzime, vitamine, hidraţi de carbon, ulei volatil; în flori, frunze și sâmburi – ulei volatil, amigdalină.
Întrebuinţări. Fructele piersicului (piersicile) sunt foarte bine suportate de stomac, fiind printre puţinele fructe care asigură un confort gastric perfect. Sunt hrănitoare, laxative, diuretice, depurative. Au efecte pozitive în afecţiunile rinichiului, în blocaje stomacale și intestinale, în afecţiuni ale articulaţiilor. Piersicile sunt recomandate în consumul copiilor, al anemicilor, al convalescenţilor.
Preparatele din frunze și flori de piersic au acţiune sedativă și antispastică, fiind utilizate cu bune rezultate și în combaterea viermilor intestinali (oxiurii).
Sub formă de cataplasme, preparatele din frunze de piersic sunt utilizate și în tratamentul unor cancere ale pielii, al contuziilor și arsurilor.
Decoctul de frunze este purgativ.
Sâmburii de piersică, ocrotiţi de un înveliș lemnos foarte dur, rămân încă puţin cercetaţi, dar au, se pare, unele asemănări, din punct de vedere terapeutic, cu sâmburii de migdale.

Pinul

Denumire știinţifică: Pinus montana; Pinus sylvestris.
Pinul este un conifer de mari dimensiuni. Aparţine, firește, familiei pinaceelor (abietaceelor), fiind reprezentativ pentru această familie. Înălţimea sa maximă este de 50 metri (Pinus sylvestris). Are o frumoasă coroană piramidală. Coaja este roșie-alburie-cărămizie și se exfoliază. Frunzele au formă de ace. Pinul înflorește în lunile mai și iunie. Conurile, de circa șapte centimetri lungime, au culoare cafenie. Pinul crește în zonele alpine și sub alpine.
Pentru uz medicinal se recoltează mugurii de pin, din care se prepară infuzie, decoct, extract.
În aplicaţii medicinale, cel mai utilizat preparat este infuzia.
Substanţă activă importantă: uleiul volatil. Mugurii sunt bogaţi și în vitamina C. Acele de pin conţin pinosolvină, un compus care are proprietăţi bactericide și tuberculostatice.
Întrebuinţări. Infuzia din muguri de pin este indicată în tratarea bronșitelor și a reumatismului. Totodată, această infuzie calmează inflamaţiile pulmonare și ale căilor respiratorii, fiind un bun dezinfectant pentru tractul respirator.
Diuretică, infuzia de pin are influenţă favorabilă în funcţionarea rinichiului. Este, de asemenea, un bun dezinfectant al căilor urinare. Infuzia de muguri de pin are și acţiune antispastică. La rândul său, infuzia de ace de pin acţionează în tuberculoză, având calităţi antiinflamatoare și descongestionând aria pulmonară.
Mugurii de pin se folosesc și la producerea de bomboane medicinale.

Plopul negru

Denumire știinţifică: Populus nigra.
Denumire populară: plop plutaș.
Plopul aparţine familiei salicaceelor și este unul dintre cei mai înalţi arbori din România. Tulpina sa este dreaptă și puternică, iar ramurile sunt apropiate de tulpină. Coaja este cenușie-argintie, iar frunzele, cu peţiol lung, sunt ovale și ușor lanceolate. Florile au formă de amenţi (mâţișori). Plopul înflorește în lunile martie și aprilie.
În flora din România se întâlnesc trei feluri de plopi: plopul alb (Populus alba), plopul tremurător (Populus tremula) și plopul negru (Populus nigra), acesta din urmă având și calităţi medicinale.
Prin urmare, de la specia de plop negru se recoltează partea care are valoare medicinală, adică mugurii, din care se prepară o infuzie. Se obţin și alte preparate: tinctură, sirop, extract moale, unguent, macerat.
Substanţe active importante: glucozizi, ulei volatil, crisina, salicina, taninuri.
Întrebuinţări. Preparatele de plop negru sunt cicatrizante, antiinflamatoare, expectorante, diuretice, antiseptice. Mugurii de plop revitalizează organismul și contribuie la buna desfășurare a proceselor digestive. boli tratate cu plop negru: acnee, actinomicoze, afecţiuni renale, afecţiuni tumorale, alopecie, arsuri, artrită, astm bronhic, balonări, boli reumatice, bronşite acute şi cronice, cancer, candidoze, colite de fermentaţie şi de putrefacţie, degerături, dermatomicoze, diaree, dureri de gât, fisuri diverse, foliculite, gripă, guturai, gută, hemoroizi, infecţii cutanate, inflamaţiile căilor urinare, intoxicaţii, leucoree, litiaze urinare, nevralgii, piodermite, răni greu vindecabile, răni provenite din arsuri, reumatism, spondiloză, tuberculoză, tuse, ulceraţii inclusiv cele atone sau vechi.

Prunul

Denumire știinţifică: Prunus domestica.
Denumire populară: perj.
Prunul este un arbore foarte cunoscut și foarte preţuit, pruna fiind, asemenea mărului, un adevărat fruct minune. Face parte din familia rozaceelor, înălţimea sa fiind de maximum 10 metri. Frunzele sunt eliptice, cu marginile fin crestate. Florile, albe sau alb-verzui, apar în aprilie, fiind căutate de albine. Mierea de prun este un adevărat medicament, având și un gust cu totul deosebit. Fructele, adică banalele prune, au culori diverse. Prunul este un arbore foarte răspândit în România, mai ales în zonele de deal și submontane, unde există mari livezi. Crește și în flora spontană, prin pădurile de deal și câmpie.
Valoare medicinală au fructele (pulpa de prună), miezul sâmburelui, frunzele, coaja, petalele florilor.
Din frunze și coajă se prepară decoct, iar din celelalte se poate obţine infuzie, macerat, decoct, suc.
Substanţe active importante: hidraţi de carbon, pectine, microelemente (potasiul în cantitate însemnată), mucilagii, vitamine, acizi organici, celuloză, caroten.
Uscate, prunele conţin, în cantitate mare, zaharuri și hidraţi de carbon.
Întrebuinţări. Prunele au capacitatea de a reechilibra activitatea digestivă, facilitând procesele digestive și acţiunea enzimelor. Sunt recomandate a fi consumate proaspete, dar și uscate, anemicilor, convalescenţilor, celor care au imunitatea slăbită, astenicilor. Prunele sunt tonice pentru sistemul nervos, reconfortante pentru întregul organism, având, totodată, și proprietăţi diuretice, laxative, decongestive.
Preparatele medicinale, dar și mâncărurile pe bază de prune contribuie și la buna funcţionare a ficatului, a splinei, a rinichiului, având efecte depurative atât pentru ficat, cât și pentru rinichi.
Pentru afecţiuni cum ar fi hipertensiunea, reumatismul, ateroscleroza, obezitatea, specialiștii recomandă cure de prune.

Răchita roșie

Denumire știinţifică: Salix purpurea.
Denumire populară: răchită, roșioară.
Răchita roșie este un arbore pitic, sau chiar o tufă mai dezvoltată, a cărui înălţime poate ajunge până la patru metri. Face parte din familia salicaceelor. Frunzele sunt lanceolate, cu mici crestături pe margine. Florile au forma unor amenţi (mâţișori) mici, aurii, care se dezvoltă în perioada martie-aprilie. Răchita roșie crește în locuri umede, în preajma apelor, în lunci și zăvoaie, pe malul apelor curgătoare, dar și pe locuri pietroase. Este ușor de identificat după culoarea galben spre roșu sau chiar roșie a ramurilor tinere. Răchita roșie se găsește în flora spontană, dar se și poate cultiva, pentru utilităţi meșteșugărești (împletituri).
Pentru uz medicinal se recoltează coaja, mai ales de pe ramurile tinere, în perioada de la mijlocul primăverii, deci când planta este plină de sevă.
Valoare medicinală au și frunzele, care se recoltează tot în perioada de maximă vegetaţie, precum și florile (mâţișorii). Se prepară decoct, infuzie, macerat, pulbere din scoarţă, extracte, macerate. Substanţe active importante: ulei volatil, glucozide, acid salicilic (salicilină).
Întrebuinţări. Preparatele medicinale de răchită roșie se folosesc în afecţiuni precum reumatismul, nevralgiile, insomniile, guta, hemoragiile hemoroidale, ulceraţiile pielii, rănile greu vindecabile, stările depresive, febra, virozele, gripele. De asemenea, sunt utile și în ameliorarea unor boli de plămâni. Răchita roșie este hemostatică, cicatrizantă, astringentă, antidiareică, analgezică.
Datorită compușilor din coaja ei, răchita roșie este un antireumatic foarte eficient, o formă de terapie plăcută și eficientă fiind, în asemenea caz, băile cu decoct de coajă de răchită roșie. Acest tratament va fi cu mult mai eficient dacă răchita roșie se va combina cu alte plante medicinale antireumatice.
Cât despre calităţile antitermice ale acestei plante, să menţionăm faptul că multă vreme a fost utilizată ca principal mijloc de reducere a temperaturii și a tulburărilor generate de febră, fiind socotită ca un fel de chinină. Acest fapt a fost și este posibil datorită salicilinei din coaja de răchită roșie, un glicozid cu acţiune antireumatică și antifebrilă.
Efecte medicinale asemănătoare cu ale răchitei roșii au încă două specii de salcie: salcia sau răchita albă (Salix alba) și salcia fragedă (Salix fragilis). Aceste două specii se găsesc, de obicei, în locurile unde crește și răchita roșie.

Salcâmul

Denumire știinţifică: Robinia pseudacacia.
Denumiri populare: brebene, lemn alb, salcâm alb, acacie.
Salcâmul, atât de cunoscut la noi, este un arbore exotic, originar din America. Face parte din familia leguminoaselor și poate atinge înălţimea de 30 de metri, uneori și mai mult. Scoarţa salcâmului este puternic crestată. Frunzele sunt ușor cărnoase, mici și au formă de elipsă. Salcâmul înflorește în lunile mai și iunie, florile fiind alb-verzui sau roz deschis, grupate sub forma unui ciorchine. Florile au miros frumos, sunt plăcute la gust și au o mare valoare meliferă.
Fructele sunt niște păstăi de maximum 10 cm lungime. Salcâmul crește în zonele de câmpie și deal, mai puţin la munte. Este cultivat sau poate fi întâlnit în flora spontană – în păduri amestecate, în păduri de salcâm sau ca arbori singuratici.
Pentru nevoi medicinale se recoltează florile, dar pentru unele tratamente se recoltează și scoarţa.
Din flori și scoarţă de salcâm se prepară, în principal, infuzie și decoct.
Substanţe active importante: doi compuși specifici – robinina și acaciina, apoi uleiul volatil și glucozidele flavonice.
Întrebuinţări.
Preparatele de flori de salcâm sunt un antitusiv eficient. Florile de salcâm contin uleiuri volatile, robininaa, flavone, acacina, vitamine, minerale, carotenoizi etc.
Florile de salcâm, sub forma; de infuzie sau decoct sunt recomandate în tuse expectoranta, dureri reumatice, nevralgii dentare,
dureri de stomac, hiperaciditate, esofagita; de reflux, boli de rinichi, migrene, sau colici abdominale.
Scoarţa este folosită în prepararea unei infuzii necesare în diminuarea hiperacidităţii gastrointestinale și a ulcerului. Infuzia de salcâm este recomandată în gastrite hiperacide, ulcer gastroduodenal, arsuri gastrice, insomnii, migrene, afecţiuni ale tractului respirator.
Efecte medicinale (de exemplu, în tratarea insomniilor, dar nu numai) au și florile consumate proaspete, mai ales în salate sau în amestec cu miere de albine.

Salcâmul japonez

Denumire știinţifică: Sophora japonica.
Denumiri populare: salcâm boieresc, soforă.
Salcâmul japonez, un arbore din familia papilionaceelor, este cultivat ca arbore ornamental – puţină lume cunoscându-i proprietăţile sale medicinale. Este un copac puternic, ce poate ajunge la 30 de metri înălţime. Frunzele sale, penat-compuse, sunt ceva mai mari decât ale salcâmului obișnuit, fiind păroase pe partea inferioară și, totodată, mai deschise la culoare pe această parte. Florile, de culoare albă cu reflexe verzui, sunt grupate. Fructul salcâmului japonez este o păstaie mare.
Valoare medicinală, în cazul salcâmului japonez, au florile, culese cu puţin timp înainte de a înflori. Bobocii florali ai acestui salcâm conţin circa 20% rutozide – un compus deosebit de important în tratarea afecţiunilor circulatorii.
Substanţe active importante: glicozide flavonice, alcaloizi, pectine, mucilagii, ulei eteric, rutozide.
Întrebuinţări. Preparatele din florile și bobocii de salcâm japonez sunt remedii pentru o serie întreagă de afecţiuni cardiovasculare. Bogăţia de compuși face din salcâmul japonez un leac deosebit de util pentru tratamente privind îmbunătăţirea circulaţiei periferice, hemoroizii, tulburările de circulaţie la nivelul articulaţiilor, hipertensiunea arterială, glaucomul, unele afecţiuni ale ficatului.
Potrivit unor cunoscători ai medicinii tradiţionale din Orientul îndepărtat, salcâmul japonez este utilizat și pentru combaterea cancerului.

Scorușul de munte

Denumire știinţifică: Sorbus aucuparia.
Denumire populară: scoruș păsăresc.
Scorușul de munte este un arbore ce aparţine familiei rozaceelor, înălţimea sa fiind de maximum 10 metri. Coroana este bogată, cu frunze imparipenate. Florile au culoare albă, iar fructele, de mărimea unui bob de mazăre, sunt acrișoare și au culoare roșie. Scorușul este o plantă meliferă. Crește în flora spontană – prin pădurile de munte, dar nu în zonele de mare înălţime. Valoare medicinală au fructele, cunoscute sub numele de scorușe.
Substanţe active importante – vitamina C în cantitate mare, sorbină, sorbit, acid specific.
Întrebuinţări. Sub formă de ceai (decoct), fructul de scoruș este indicat ca adjuvant în tratamentele diabeticilor. Se folosește și ca agent pentru poftă de mâncare, în anemii, în boli reumatice.
Fructul de scoruș are un rol important în dinamizarea și regularizarea activităţii gastro-intestinale.

Stejarul

Denumire știinţifică: Quercus robur.
Denumire populară: tufan.
Stejarul este un arbore înalt – poate ajunge la 50 de metri înălţime – și foarte puternic. Face parte din familia fagaceelor. Impresionantul arbore are o coroană largă, bogată, cu frunze alterne, lobate. Scoarţa este colorată diferit, în funcţie de vârsta arborelui – de la gri până la brun spre negru. Florile sunt sub forma unor amenţi (mâţișori). Stejarul înflorește în luna mai. Fructul este binecunoscuta ghindă. Importantă din punct de vedere medicinal este coaja stejarului, din care se face decoct. Alte preparate medicinale realizate pe bază de stejar: infuzie, pulbere, tanin.
Substanţe active importante: diverși acizi, cvercitaninul, oxalatul de calciu.
Întrebuinţări. Decoctul și celelalte preparate obţinute din coajă de stejar sunt astringente, cicatrizante, antidiareice, hemostatice, antibacteriene, antitoxice.
Decoctul de stejar se utilizează în regim intern (în enterite, diaree, deranjamente stomacale și intestinale), dar și extern – sub formă de gargară, băi, spălături locale (în faringite, gingivite, arsuri, hemoroizi, degerături, răni greu vindecabile).
În practica medicinală se întrebuinţează uneori și ghinda, sub formă prăjită și măcinată, pentru prepararea unei „cafele”. Acest surogat de cafea are un rol important în reechilibrarea sistemului digestiv.
Efecte medicinale asemănătoare are și coaja de gorun (Quercus petraea), un arbore ceva mai scund decât stejarul (maximum 40 de metri înălţime).

Teiul

Denumire știinţifică: Tilia.
Denumiri populare: teiul argintiu, teiul alb, teiul văratic.
Teiul alb este un arbore înalt – poate atinge și înălţimea de 30 de metri. Aparţine familiei tiliaceelor. Lemnul său are culoare alb-roșietică, fiind ușor și omogen. Coroana teiului este bogată și plină de ramuri. Frunzele au conturul inimii și sunt peţiolate. Florile, alb-gălbui, sunt melifere și plăcut mirositoare, mierea de tei fiind un aliment excepţional. Teiul crește în păduri, în grădini, în parcuri, ca arbore de ornament pe aliniamentul străzilor și șoselelor, pretutindeni în zonele de câmpie și de deal.
Pentru uz medicinal se recoltează florile, din care face infuzie.
Tot din flori de tei se prepară și decoctul, atât de cunoscut tuturor acelora care beau ceai de tei.
Alte preparate din flori de tei – mixtură, extract fluid, hidrolat, precum și minunata infuzie mixtă din flori de tei și flori de portocal.
Substanţe active importante: glucide, steroli, taninuri, oxidază, vitamina C, ulei volatil, zahăr, colină, acetilcolină, un compus specific numit tilirozidă.
Tratamente interne

Anxietate (stari de teama fara un motiv aparent) - se administreaza pulberea de tei, din care se iau cate doua grame, de trei-patru ori pe zi, in cure de 6 saptamani, urmate de alte 2 saptamani de pauza.

Iritabilitate nervoasa, isterie - se face o cura cu infuzie combinata de tei, din care se administreaza cate o cana (250-300 ml) de trei ori pe zi, in cure 28 de zile. Este un tratament recomandat inclusiv persoanelor la care aceste probleme emotionale apar pe fondul insomniei, al epuizarii, al anumitor tulburari hormonale (sindrom premenstrual, sindrom de premenopauza sau de menopauza).

Insomnie - se bea un pahar de infuzie combinata de tei, dupa masa de seara, si un alt pahar imediat inainte de culcare.

Menopauza - anumite tulburari asociate menopauzei, cum ar fi starile anxioase, insomnia, mancarimile pe piele, starile de iritabilitate, puseurile de hipertensiune. Timp de opt saptamani, se administreaza dimineata, la pranz si seara cate 50 de picaturi de tinctura de tei pe zi.

Dureri de cap, migrena - se beau 1-3 cani de ceai de tei fierbinte, pe stomacul gol. Dati curs acestui reflex natural, care va debloca negresit colecistul si va grabi sfarsitul crizei de migrena.

Adjuvant in hipertensiune arteriala - se administreaza pulberea de tei, din care se ia cate o lingurita, de patru ori pe zi, in cure de 60 de zile, urmate de 15 zile de pauza.

Adjuvant in febra - una-doua cani de infuzie de tei calda stimuleaza o sudoratie intensa, ceea ce va duce la scaderea temperaturii.

Raceli (viroze respiratorii), gripa. Se administreaza infuzia combinata, cate o cana de trei-patru ori pe zi.

Bronsita cronica si acuta - se bea infuzie fierbinte de tei, cate 2 cani pe zi.

Adjuvant in hepatita de tip B si C - se recomanda, administrarea a 2-3 cani de infuzie combinata de tei pe zi, in cure de 4 saptamani, urmate de alte patru saptamani de pauza.

Tratamente externe
- Insomnie, agitatie la bebelusi - in medicina noastra populara, baile cu flori de tei, facute o data pe saptamana sau chiar mai des,
erau folosite pentru a le linisti somnul celor mici si pentru tratarea cu succes a tusei convulsive.
- Cosmaruri, tulburari de somn - se umple o fata de perna cu flori de tei uscate si se foloseste in locul pernei normale in timpul somnului.
Este un tratament de medicina populara care adesea are o eficienta incredibila.
Precautii si contraindicatii
Se recomanda sa nu fie administrate intern doze de tei mai mari decat cele precizate, in caz contrar putand aparea insomnia.
Administrat in doze normale, nici un studiu facut pana acum nu a pus in evidenta vreo forma de toxicitate a teiului, nici macar asupra femeilor care alapteaza sau a celor insarcinate.
Foarte rar pot aparea cazuri de alergie la tei, care se manifesta mai ales cutanat.
Leac taranesc
Inca din evul mediu, carbunele din lemn de tei era folosit in satele romanesti ca leac sigur contra ulcerului stomacal, al flatulentei, dar si a constipatiei. Se administrau 1-2 lingurite de carbune pisat, amestecat in lapte sau apa.
Baile terapeutice
Doua maini de flori de tei se lasa la inmuiat intr-o oala cu 3-5 litri de apa calduta, vreme de 12 ore (de dimineata pana seara),
dupa care se filtreaza. Maceratul obtinut se pune deoparte, iar planta ramasa se mai opareste cu un litru de apa, vreme de 10 minute,
si apoi se filtreaza. Se toarna ambele preparate in cada de baie, peste apa fierbinte.
De regula, baile cu flori de tei se fac seara, deoarece au un efect somnifer destul de puternic, care nu este de natura sa favorizeze activitatile zilnice.

Tuia / Arborele-vieţii

Denumire știinţifică: Thuja orientalis; Thuja occidentalis.
Tuia este un arbore înalt – poate ajunge chiar și la 40 de metri – fiind cultivat și în România, ca plantă ornamentală. Frunzele și tulpinile sale răspândesc o aromă deosebită, plăcută, tonică. Frunzele, mici și solzoase, cu o gropiţă îngustă și alungită pe partea inferioară, rămân în permanenţă verzi, remarcându-se nu numai prin aromă, ci și prin forma și culoarea lor.
Pentru uz medicinal se culeg frunzele, din care se prepară infuzie, decoct, tinctură.
Substanţe active importante: o substanţă specifică numită tuionă, flavone, taninuri, rășini.
Întrebuinţări. Preparatele din tuia sunt recomandate în tratarea negilor, în combaterea parazitozelor intestinale, în tulburări de ciclu menstrual. Tradiţia chineză consideră tuia ca având proprietăţi antitumorale. Marele specialist, dr. farm. Ovidiu Bojor, recomandă tuia – sub formă de decoct – în dismenorei (fenomene foarte neplăcute care preced sau însoţesc menstruaţia) și metroragii (hemoragii uterine în afara ciclului).

Ulmul

Denumire știinţifică: Ulmus minor; Ulmus campestris.
Ulmul este un arbore ce poate ajunge la 30 de metri înălţime. Este puternic, cu tulpina acoperită de o coajă închisă la culoare, ramificat în partea superioară, rezistent la schimbări de temperatură și la secetă. Aparţine familiei amentaceelor. Frunzele, aspre și cu multe nervuri, au formă de elipsă. Ulmul înflorește primăvara, înainte de a înfrunzi, așa cum se întâmplă cu mulţi alţi arbori din pădure. Florile au o nuanţă verde-roșietică și se dezvoltă în mănunchiuri, iar fructele sunt aripate. Ulmul crește în pădurile de deal și de câmpie, dar și în parcuri sau chiar singuratic, pe câmp deschis.
Pentru uz medicinal, de la ulm se recoltează scoarţa, din care se face un decoct.
Substanţe active importante: se știe puţin despre compoziţia cojii de ulm, dar, din practică, se cunoaște că infuzia de coajă de ulm este astringentă, sudorifică, depurativă, tonică, diuretică.
Întrebuinţări. De remarcat faptul că preparatul din coajă de ulm are o proprietate ceva mai rară – este revulsiv, fapt ce permite tratarea unor afecţiuni la care se ajunge mai greu, cum ar fi reumatismul sau sciatica. De asemenea, cu zeama din coajă de ulm se intervine într-o altă boală grea – hidropizia (umplerea cu lichid, în mod continuu, a cavităţilor interne ale organismului). Totodată, preparatul din coajă de ulm este și un bun dezinfectant, cicatrizant și astringent și, de aceea, este indicat în bolile de piele.
Domenii principale de terapie – reumatism, sciatică, hidropizie.