Plante A

Plantele medicinale ne-au inconjurat timp de secole pentru a ne ajuta in lupta impotriva multor boli. Se spune că medicamentul tratează repede și eficient și că planta medicinală nu poate fi decât un adjuvant sau o terapie de întreţinere, deși istoria oamenilor ne arată, parcă, altceva. Medicamentele sunt făcute de mâna omului, în timp ce plantele au harul divin. O diferenţă care spune totul: nu existăm și nu vom exista decât prin natură.
    In cuprinsul acestui blog, voi incerca sa prezint, in ordine alfabetica, unele dintre cele mai accesibile plante medicinale si indicatiile terapeutice corespunzatoare.  Nu am prezentat plantele medicinale mai mult sau mai putin otravitoare sau toxice, care se folosesc in special in industria farmaceutica. (ex: cucuta, curpenul de padure, dalacul, diditelul, degetarul galben, lacramioare, macul de gradina, maselarita, matraguna, odolean, omag, sapunarita,  stirigoaie, virnant, etc.)

  Albastrelele (Centaurea cyanus)

 

 Cresc prin locuri uscate, pietroase, pe santuri, si mai ales pe langa lanurile de grau. In scop terapeutic sunt folosite doar florile de culoare albastra (unele plante pot avea florile alb-roz), care vor fi culese doar pe timp uscat, dupa ce roua s-a evaporat si cand ele sunt complet deschise.
De la albăstrele se recoltează inflorescenţa (sau chiar numai petalele), dar poate fi utilizată și planta întreagă. 
 Indicatii terapeutice
- afectiuni renale si ale veziculei urinare, stimularea secretiei de urina in caz de edeme si pareza renala;
- boli de ficat, dischinezie biliara, dispepsii (indigestii), diaree;
- tuse, bronsite, febra;
- insuficienta cardiaca cu edeme, flebite, hipertensiune;
- reumatism, guta;
- iritatii oculare, mai ales la ochi albastri, conjunctivite, cornee ulceroasa, ochi obositi, pleoape cazute; dureri de dinti, oreion;
- boli de piele (eczeme zemuinde, prurit, furunculoza pleoapelor, leziuni ulcerate, intepaturi), uscaciunea pielii (xeroza cutanata), tonifierea si revigorarea tenului imbatranit. 
Moduri de utilizare
UZ INTERN
1. Infuzie albastrele - Se prepara dintr-o lingurita de flori la o cana de apa; se beau 3 cani pe zi, avand proprietatea de a reduce ritmul de depunere a calculilor si chiar faciliteaza eliminarea lor. Albastrele au o actiune diuretica si astringenta; actiunea diuretica este mai buna daca se asociaza cu frunze de mesteacan, frunze de merisor si cozi de cirese.
2. Macerat din 60g flori uscate in 1 litru vin; se lasa acoperit 24 ore, se strecoara si se bea cate un paharel, cu 30 minute inainte de mese, avand efecte diuretice in reumatism, guta si boli de rinichi.

  UZ EXTERN
Extern albastrele se folosesc ca ingredient in numeroase metode de tratament cum sunt: spalaturi oculare, comprese si cataplasme. Albastrelele au proprietati antiinflamatoare, antiseptice, bacteriostatice, emoliente si calmante.
In cazul unor probleme oculare preparatele din albastrele se folosesc pentru spalarea ochilor, comprese pe pleoape si bai cu infuzii sau decocturi din flori de galbenele, albastrele, musetel, nalba mare, soc, tei si coada soricelului.
Tratamentul cu infuzie de flori de albastrele sub forma de comprese este recomandat mai ales pentru ridurile de pe pleoape si pentru ochii obositi si iritati. Datorita efectelor calmante si tonifiante, albastrelele sunt recomandate si in tratamentele muschilor faciali si ridurilor, aplicandu-se pe ten comprese cu infuzie de flori de albastrele (o lingura de flori la doua pahare cu apa). Masca cu albastrele are efecte regenerante asupra pielii, epiderma devenind mai supla si mai catifelata.

Amăreala (Polygala amara) - șopârliţă.

Prezentare: Amăreala este o erbacee de mici dimensiuni – maximum 20 cm – cu flori ce pot fi albe, violete, albastre, cel mai adesea albastre. Rizomul este scurt, iar partea aeriană a acestei plante se prezintă sub formă de tufă. Înflorește la sfârșitul primăverii și aproape toată vara. Amăreala crește prin fâneţe, pe marginea drumurilor, pe terenuri înţelenite. Fructul este o capsulă.În cazul amărelii, valoare medicinală are toată planta, gustul ei fiind, după cum îi spune și numele, puternic amar. Uneori se folosesc doar florile, probabil datorită concentraţiei mai mari de substanţe active.

 În practica medicinală se utilizează, deobicei, sub formă de decoct, mai nou și sub formă de extract.Substanţe active importante:poligalina – aceasta fiind substanţa care dă gustulamar apoi saponine, glicozide, alcoolul specific numit poligalită.

Indicatii terapeutice. Preparatele de amăreală au o puternică acţiune tonifiantă,determinând o mai bună funcţionare a aparatului respirator, a stomacului, a sistemului nervos. Amăreala este recunoscută ca un agent activ în afecţiunile pulmonare, provocând o secreţie bronșică masivă care e, totodată, fluidifiantă și expectorantă.În cantităţi mari, preparatele de amăreală provoacă purgaţie și contribuie la bunadesfășurare a menstruaţiei.

Principalul domeniu de aplicaţie rămâne, însă, sistemul respirator, amăreala făcând parte din terapiile privind pneumonia, tuberculoza pulmonară, tusea convulsivă, bronșita. În tratamentele cu amăreală se recomandă a se folosi, întotdeauna, și un bandaj gastric, deoarece poate irita tractul digestiv. 

Anason (Pimpinella anisum) - chimen dulce, chimion dulce, bădean, aniș, anison.

   Anasonul este o plantă anuală aromatică, aparţinând familiei umbeliferelor. Are înălţimea de 40 – 70 cm, deci este de dimensiuni reduse. Frunzele sunt puţine și rare. Florile, mici și albe, au formă de umbelă. 

 Se utilizează atât pentru proprietăţile sale medicinale, cât şi în industria alimentară, pentru aromă.

 La recoltare se culeg seminţele (fructele). Specialiștii naturiști apreciază că în cazul anasonului sunt utile nu numai seminţele, ci și frunzele, bulbul și rădăcinile. Preparatul principal pentru terapii medicinale este infuzia. 

 Substanţe active:  ulei volatil, substanţe grase. 

 Prin prelucrare, din seminţele de anason se obţin următoarele produse semnificative: uleiuri eterice – în proporţie de 2-3%, și substanţe grase – în proporţie de 18-20%. 

 Seminţele de anason sunt bogate în vitamine, tot complexul de vitamine B, dar și în vitamina A, precum și în calciu și fosfor. Acești compuși se găsesc și în alte părţi ale plantei, dar în concentraţii mai reduse.

Indicatii terapeutice: Utilizat în terapia unor boli importante, anasonul este un bun stabilizator și regulator al pancreasului, având și proprietăţi antispastice și carminative. Totodată, anasonul stimulează pofta de mâncare, reglează secreţiile pancreatice și intestinale, reglează activitatea intestinală, stimulează lactaţia la femeile care alăptează, calmează bronșitele și poate fi utilizat chiar și în combaterea viermilor intestinali. De asemenea, anasonul poate fi folosit sub formă de infuzie în combaterea colicilor la sugari (circa 30 de boabe la jumătate de litru de apă).

 Specialiștii fac o precizare privind utilizarea aceste infuzii: se folosește doar câteva ore deoarece devine toxică Potrivit specialiștilor, nici anasonul și nici extractele din această plantă nu se vor utiliza în cazul ulcerelor gastrice, gastritelor, ulcerului duodenal, enterocolitelor.

Anasonul este folosit, destul de mult, și în industria băuturilor, pentru aroma sa plăcută și pentru corectarea gustului, precum și în bucătărie.

Ca plantă medicinală, anasonul se remarcă în primul rând prin faptul că revigorează activitatea pancreasului. 

Angelica   ( Angelica archangelica.) - angelină, iarba îngerilor, buciniș.

  

  Angelica este o plantă erbacee aromatică.

 Angelica este o plantă ocrotită din flora spontană.

 Face parte din familia umbeliferelor. La maturitate poate avea înălţimi cuprinse între 50 cm și 1,5 metri. Frunzele acestei plante sunt mari, penate, iar florile alb-verzui. Folositoare în aplicaţii medicinale este planta în întregul ei, dar rădăcina și seminţele au cea mai mare valoare medicinală. Din aceste părţi se prepară infuzie, tinctură, praf de rădăcină, vin tonic, cremă.
Indicatii terapeutice: Două domenii sunt de mare importanţă în ceea ce privește utilizarea medicinală a acestei plante: apără de boli contagioase și este un antidot străvechiîmpotriva otrăvirilor cu beladonă (mătrăgună), cucută, brândușă de toamnă. Preparatul de angelică este un bun tonic digestiv, fiind cunoscut, de asemenea, ca antispasmodic,carminativ, sudorific, diuretic, expectorant.Afecţiuni în care se pot utiliza preparatele de angelică: tuberculoză, afecţiuni respiratorii, tulburări menstruale, rahitism, lipsă de poftă de mâncare, reumatism. Cu preparate de angelică se combat starea de sfârșeală, starea de oboseală generală, lipsa de poftă de viaţă, slăbiciunea fizică și chiar scorbutul. Cândva, angelica era socotită plantă-minune, rădăcina ei fiind numită Rădăcina Sfântului Spirit. Există fel de fel de legende și chiar adevăruri despre această plantă care, se spunea cândva, îi reîntoarce pe om din drumul său spre moarte și-l readuce pe calea cea luminoasă a vieţii.Angelica (Angelica archangelica)este o plantă ocrotită de lege.

Angelica de padure (Angelica sylvestris) -

angelină, iarba îngerilor, anghelică – aceleași ca și pentru Angelica archangelica.

Angelica de pădure este o erbacee de mari dimensiuni – poate atinge doi metri. Aparţine familiei umbeliferelor. Rizomul este puternic, gros. Frunzele, grupate câte două sau trei, au formă penat-sectată. Angelica de pădure este o plantă care înflorește târziu, în partea a doua a verii, prin iulie și august, florile fiind roze sau >roșiatice. Mediul de viaţă al acestei plante se află în zone ceva mai umede, în preajma apelor curgătoare, în lunci, pe fâneţe, în păduri.
 Pentru terapii medicinale se folosesc, cu precădere, rizomii (împreună cu rădăcinile), dar și seminţele. Se poate utiliza și planta întreagă. Preparatele care se obţin sunt aceleași ca și la Angelica archangelica, adică infuzie, tinctură, pulbere de rădăcină, vin tonic, cremă.Substanţe active importante:ulei esenţial, cumarine, ostol, angelicină, imperatorină.

 Indicatii terapeutice: Rizomii și rădăcinile de angelică de pădure au o acţiune stomahică notabilă, reglând activitatea tractului gastro-intestinal, revigorând această activitate.Angelica de pădure este recomandată, încă din vechime, ca remediu în bolile de rinichi. Preparatele obţinute din angelică de pădure sunt indicate, de asemenea, în anorexie(lipsă de poftă de mâncare), mai ales atunci când aceasta apare în contextul unor afecţiuni pe fond nervos. În acest caz, specialiștii recomandă utilizarea unui preparat de angelică de pădure sub formă de infuzieÎn general, angelica de pădure este considerată un revitalizant puternic, tratamentele cu extractele din această plantă trezind organismul la o nouă viaţă.Angelica de pădure se întrebuinţează, prin tradiţie, și în medicina veterinară.

Anghinarea (Cynara scolymus.)

  Anghinarea este o plantă perenă, cu frunze mari, spinoase-sticloase albicioase. Aparţine familiei compozitelor. 

  Cunoscută în special pentru proprietăţile sale hepatoprotectoare, anghinarea este unul dintre cele mai bune tonice amare din flora mondială.

 Datorită calităţilor sale, medicinale și nu numai, această specie de anghinare este cultivată. Poate atinge doi metri înălţime și are, de obicei, multe ramificaţii. Florile sunt mari, asemănătoare cu niște capitule, colorate în roșu-violaceu. Anghinarea provine din zona Mării Mediterane. Receptaculii florali și solzii cărnoși ai inflorescenţei sunt folosiţi în bucătărie, la gătit, fiind consideraţi legume, zarzavaturi. Pentru terapii se recoltează în primul rând florile, dar și limbul frunzelor.
Preparatul principal care se obţine din anghinare este infuzia. Eficientă în tratamente este și tinctura de anghinare.
Substanţe active importante: cinarină, oxidaze, polifenoli, flavone, vitaminele A, B, C, mangan, fosfor, fier, lipide, zaharuri.
Indicatii terapeutice
Anghinarea se folosește în gastronomie, în terapii, dar poate fi întâlnită și ca plantă ornamentală. Naturiștii recomandă ca anghinarea să fie consumată crudă, fiind ușor digerabilă și având reale proprietăţi dietetice (este antitoxică, elimină surplusul de colesterol). Anghinarea ajută la buna funcţionare a bilei și a ficatului, reduce glicemia, reglează activitatea rinichilor, mărește pofta de mâncare, are acţiune antimicrobiană. Dă rezultate bune în tratamente privind nefritele, enteritele, hemoroizii, anghina pectorală, ateroscleroza, hepatitele cronice, cirozele hepatice, infecţiile intestinale, surmenajul.

Ardeiul iute - ( Capsicum annuum.)

Ardeiul iute este o plantă anuală din familia solanaceelor. Are o talie redusă și o serie de particularităţi care, uneori, uimesc. Florile ardeiului iute, mici și numeroase, sunt grupate și au culoarea albă, roșie, galbenă sau violetă. În mod obișnuit, în culturile mari, ardeiul înflorește din iunie și până în septembrie. Fructele, binecunoscute tuturor din bucătărie și din farfuria cu mâncare, sunt verzi, galbene sau roșii. O plantă familiară, deci, celor mai mulţi dintre noi, dar care încă ascunde destul de multe secrete. Utilizat în alimentaţia curentă, ardeiul iute este, de exemplu, mai puţin cunoscut ca plantă medicinală. În anumite condiţii, ardeiul poate fi folosit chiar și ca plantă de ornament. Pe lângă valoarea sa alimentară indiscutabilă, fructul ardeiului iute are și o valoare medicinală semnificativă.
Pentru uz medicinal, din fructul de ardei se prepară pulbere, tinctură și chiar decoct. Substanţe active importante: vitamina C în cantitate foarte mare, enzime, precum și vitaminele A, B1, B2. Conţine o substanţă care-i dă iuţeala, numită capsicaină. Întrebuinţări. Folosit drept condiment, ardeiul iute a ajuns să fie preţuit, de-a lungul timpului, și ca plantă medicinală. Dacă e folosit în cantităţi moderate, ardeiul iute regularizează digestia. Consumat în cantităţi mai mari, ardeiul iute creează disconfort, dar efectele purgative sunt însemnate. Se spune că gargara cu decoct de ardei iute ajută la întărirea, la tonifierea, la revigorarea corzilor vocale. Remarcabilă e tinctura de ardei iute deoarece poate vindeca de etilism cronic (câte 10 – 30 de picături de tinctură puse într-un ceai amar, care se ia în loc de alcool). Ardeiul iute poate fi folositor și în dureri reumatice, în afecţiuni musculare – revigorând mușchii supuși efortului. Ardeiul iute este, de asemenea, antiinflamator și antiseptic și se folosește și în bolile de plămâni, ca expectorant. De reţinut: ardeiul iute poate vindeca de etilism și tot ardeiul iute e cel care poate da o nouă viaţă coardelor vocale. 

Armurariul    

Denumire știinţifică: Silybum marianum sau Carduus marianus. Denumiri populare: arginţică, scai argintat. 
 Armurariul este o plantă bienală întâlnită, în general, sub formă cultivată. Originar din zona mediteraneană, armurariul face parte din familia asteraceelor. Interesul pentru această plantă este determinat, în primul rând, de virtuţile sale medicinale, deși în timpurile de demult se folosea în hrana cotidiană a oamenilor. Este o plantă iubitoare de mult soare, preferând zonele aproape aride. Ca multe alte plante din zona mediteraneană, armurariul are frunzele mari, cu ţepi. În primul an de viaţă al plantei, frunzele se dispun sub forma unei rozete, la nivelul solului. Această rozetă poate ajunge chiar și până la un metru în diametru. Din mijlocul acestei rozete se ridică o tijă ce poate atinge o înălţime de 1,5 metri și care poartă pe ea floarea, frumos colorată în purpuriu, dar împodobită și cu spini, ca mijloc de apărare.  
  Pentru nevoi medicinale se culeg seminţele. Se mai folosesc și frunzele. Din frunze se prepară o tinctură, iar din seminţe se fac făinuri, tincturi, extracte. 
  Substanţe active importante: în frunze, și nu numai, se găsește o substanţă specifică, numită silimarin. Altă substanţă activă medicinal este cnicina. Agentul medicinal cu proprietăţi remarcabile este, însă, silimarinul. 
Indicatii terapeutice: Armurariul este preţuit datorită efectelor sale în tratarea bolilor de ficat, silimarinul fiind capabil să regleze, să echilibreze activitatea ficatului. De asemenea, silimarinul are proprietăţi antitoxice, fiind folosit în caz de toxiinfecţii alimentare, în intoxicaţiile cu medicamente, în intoxicaţii chimice, în intoxicaţii cu metale grele sau cu alte substanţe dăunătoare organismului, inclusiv alcoolul. Este bine cunoscut faptul că extractele de armurariu combat urmările alcoolismului. Seminţele (de armurariu) protejează celulele hepatice împotriva acţiunii diverselor substanţe chimice nocive și pot ajuta la regenerarea celulelor hepatice afectate. Cercetările au dovedit că seminţele de armurariu combat și efectele radiaţiilor. De asemenea, seminţele de armurariu sunt un bun tonic cardiac, revigorând sistemul circulator. În acest context, preparatele pe bază de armurariu sunt indicate și în hipotensiune. Unii specialiști afirmă că extractele de seminţe de armurariu acţionează benefic asupra rinichiului, suprarenalelor și a circulaţiei periferice. Cu seminţele de armurariu se pot face cure de ceaiuri sau de tincturi, remarcânduse efectele de echilibrare a organismului pornind de la organele vitale (inimă, ficat, rinichi, sistem circulator). Preparatele din frunze sunt recomandate în suferinţe de tipul hemoroizilor, varicelor, greţurilor.

Arnica arnică (lat. Arnica montana L. Hegyi arnika). 

 Denumiri populare: podbal de munte, carul-pădurilor, iarba soarelui, roit, cujdă, carul-zânelor.

 Răspândită în zona montană şi subalpină prin fâneţe şi păşuni, arnica este cunoscută pentru proprietăţile sale calmante. 

 Specie înaltă perenă de 20-60 cm, cu frunze tulpinate puţine, dispuse opus. Se remarcă o inflorescenţă terminală galbenă şi două inflerescenţe laterale sub cea terminală. Pentru uz medicinal, se foloseşte doar inflorescenţa terminală. Pe margini, florile sunt înconjurate de peri albi şi lucioşi. Există în jur de opt varietăţi de arnică.

 Acţiune terapeutică

Efect antiinflamator, analgezic, antiseptic, imunostimulator. 

Intern

 Moderează activitatea centrilor nervoşi superiori, având efecte sedative şi antialgice; în arterită, sub formă de tinctură; în cardiopatie ischemică.

Extern

 In tratarea rănilor are efecte calmante, cicatrizante, antiinflamatoare;
utilizată ca antiinflamator în entorse şi luxaţii;
tratează contuziile superficiale, crampele musculare şi arterita;
în conjunctivite şi pentru ridurile din jurul ochilor, sub formă de cataplasme;
vindecă înţepăturile de insecte.

 Mod de întrebuinţare

• Este indicat ca tratamentul intern cu arnică să se facă precaut, în baza recomandărilor medicale.
• Extern, se utilizează sub formă de cataplasme cu tinctură diluată cu apă sau ulei, iar intern în doze mici sub formă de infuzie sau tinctură.
• Tinctura se prepară prin macerare timp de 8 zile din 10 g flori uscate la 100 ml alcool de 60-70 grade. Aceasta se aplică fie direct pe răni, fie sub formă de comprese (diluţie 1:1 în apă fiartă şi răcită).
• Uleiul: în 500 ml ulei de floarea soarelui se pun 100 g ulei de arnică. Amestecul se fierbe la baie de abur timp de o oră, apoi se lasă la răcit şi se filtrează. Se păstrează în loc răcoros. În această formă, se foloseşte pentru masarea uşoară a zonelor afectate de arterită.
• Intern, ca sedativ şi în spasmele arteriale şi arteroscleroză, de două ori pe zi câte 20-25 picături de tinctură.
• Din flori se prepară un ceai ce se foloseşte sub formă de gargară în laringită. 

Precauții, contraindicații: 

 Dacă se respectă dozele specificate, nu există reacţii adverse şi contraindicaţii. În tratamentele lungi pot apărea dermatite. Arnica poate provoca reacţii alergice la contactul cu pielea sensibilă.

 În doze mai mari, devine toxică, iar în doze foarte mari are efecte paralizante. 

 Nu trebuie utilizată extern direct pe plăgi deshise cu suprafaţă mai mare de 3-4 cm2 (în această situaţie se poate folosi tinctură diluată sub formă de comprese).

Informaţii suplimentare

• Preparatele pe bază de arnică sunt foarte eficiente în tratamentul extern al înţepăturilor de ţânţari.
• Poate preveni şi combate acneea.
• Uleiul de arnică se foloseşte ca ingredient în preparate de tonifiere a firului de păr. Se utilizează şi ca tratament anti-mătreaţă.

  Asmăţuiul  

Denumire știinţifică: Anthriscus cerefolium. Denumiri populare: hasmaţuchi, asmaţuchi, hașmaciucă.  Asmăţuiul este o erbacee din familia umbeliferelor. În varianta din flora spontană (Anthriscus silvestris) are o înălţime cuprinsă între 30 și 210 cm. Tulpina este ramificată, iar frunzele au formă triunghiulară și sunt de mari dimensiuni. Înflorește în partea a doua a verii. Florile sunt albe, uneori gălbui. În flora spontană, asmăţuiul crește în pădurile umbroase și umede, pe marginea râurilor sau în pajiștile cu umezeală. Este cultivat pentru mirosul său, fiind folosit în bucătărie. De altfel, asmăţuiul este considerat în primul rând o „verdeaţă” condimentară.
 Pentru uz medicinal se recoltează, de obicei, frunzele și lăstarii, dar este utilă chiar și planta în întregul ei. Din asmăţui se prepară diferite ceaiuri.
 Substanţe active importante: vitaminele C, B1, B2, PP, ulei eteric, săruri minerale, substanţe azotoase.
 Indicatii terapeutice: Datorită calităţilor sale medicinale, asmăţuiul produce o relaxare generală a organismului, contribuind, la detoxifierea acestuia. Acţionează și ca un bun antiseptic respirator. Cercetări recente indică faptul că asmăţuiul are și calităţi ce-l fac util în prevenirea cancerului. În mod frecvent, asmăţuiul este folosit pentru stimularea digestiei. Cu extracte de asmăţui se tratează și unele afecţiuni ale pielii, cum ar fi dermatozele, fiind utilizat și în proceduri cosmetice, mai ales în cele privind îngrijirea feţii. Asmăţuiul are efecte pozitive și în gută, reumatism, scorbut, laringită, litiază renală (pietre la rinichi), hidropizie.