Medicina naturii: Plante T

Talpa gâștei

Denumire știinţifică: Leonurus cardiaca.
Denumiri populare: cătușniţă, talpa lupului, laba lupului, somnișor.
Talpa gâștei este o erbacee perenă, puternică, înaltă de circa un metru. Frunzele sunt lungi, crestate, peţiolate. Florile, dispuse la subsuoara frunzelor, au culoare roz sau roșie violacee. Talpa gâștei este o plantă meliferă. Crește în flora spontană de la câmpie și deal, prin liziere, pe maidane înţelenite, pe marginea drumurilor, prin tufărișuri și foste exploatări forestiere. Pentru utilizări medicinale se recoltează partea aeriană a plantei, cu precădere vârfurile înflorite, cu tot cu ramuri și flori, din care se prepară infuzie, tinctură și pulbere de frunze și flori.

Substanţe active importante: ulei volatil, alcaloizi, tanin, glucozide (cu efect cardiotonic), vitamine (A, C, E), leonurina – un compus specific.
Întrebuinţări. Se spune despre talpa gâștei că poate avea efecte de trei ori mai puternice decât ale valerianei. Preparatele din talpa gâștei au influenţă directă asupra sistemului nervos central.
Influenţează, totodată, și activitatea inimii, temperându-i funcţionarea oscilatorie, fluctuantă.
Talpa gâștei este un sedativ ce acţionează și asupra fiecărui organ în parte, reechilibrându-l, reducându-i starea de încordare, de excitaţie nervoasă. Prin compușii ei diverși și deosebit de activi, talpa gâștei este indicată în stări depresive, în tulburări de menopauză, în reglarea presiunii sângelui, în hipertensiune, în tulburări neuro-vegetative.
Talpa gâștei este, de asemenea, un bun factor stabilizator al activităţii stomacale și intestinale. Preparatele din această plantă se folosesc și în aplicaţii externe, fiind cicatrizante și antiinflamatoare. În aceste cazuri, infuzia de talpa gâștei se utilizează la comprese, dar și pentru băi și spălături locale.
Potrivit medicinii tradiţionale, talpa gâștei este una dintre plantele medicinale de cea mai mare importanţă în tratamentul unor afecţiuni greu de stăpânit – bolile de inimă pe fond nervos.

Talpa mâţei

Denumire știinţifică: Antennaria dioica.
Denumiri populare: sunătoare de munte, floarea patului, parpian, siminic.
Talpa mâţei este o erbacee cu dimensiuni reduse, ajungând până la maximum 30 cm înălţime. Aparţine familiei compozitelor și dezvoltă un rizom și stoloni. Tulpina este puţin ramificată, fiind de culoare albicioasă. Florile, care apar din mai și până în iulie, au culoare roz sau albă. Talpa mâţei este o plantă prezentă în pășuni și fâneţe, în pădurile rare sau în rariști de pădure, la marginea pădurilor, crescând mai ales în zonele muntoase.
Pentru uz medicinal se recoltează florile și vârfurile tinere cu flori.
Substanţe active importante: taninuri, substanţe amare, flavone, rezine, ulei volatil.
Întrebuinţări. Preparatele din talpa mâţei au efecte în afecţiuni pulmonare și respiratorii, precum și în cele ale ficatului și bilei. Cel mai cunoscut preparat este ceaiul pectoral.
Preparatele din talpa mâţei se folosesc și în tratarea unor afecţiuni dermatologice, rezultate pozitive dând, de exemplu, în terapii împotriva ulceraţiilor pielii.

Tarhonul

Denumire știinţifică: Artemisia dracunculus.
Tarhonul este o plantă aromatică, erbacee, perenă, din familia compozitelor. Este originar din Asia, fiind considerat un aromatizant. Are o tulpină lemnoasă, înaltă până la 1,5 metri, ramificată. Frunzele sunt înguste și lungi (până la 10 cm lungime), ascuţite la vârf. Florile, dispuse în capitule, au culoarea alb-verzuie, galbenă sau brună, tarhonul având perioada de înflorirea din iulie și până spre sfârșitul toamnei. Frunzele și tulpinile de tarhon sunt folosite în bucătărie, fiind un condiment mult apreciat. Pentru uz medicinal se culeg vârfurile plantei, din care se fac ceaiuri și decocturi.
Substanţe active importante: săruri minerale, pectină, celuloză, substanţe azotoase, ulei eteric, acetaldehidă, cumarină, vitaminele B1 și C. Uleiul eteric conţine estragol. Acest ulei se află nu numai în tulpini, frunze și flori, ci și în rădăcini, practic întreaga plantă fiind uleioasă și aromată.
Întrebuinţări. Preparatele de tarhon combat infecţiile, sunt diuretice, fac poftă de mâncare, sunt expectorante, stimulează digestia. Tarhonul are efecte benefice în cazul afecţiunilor pulmonare, hepatice, biliare, renale, gastro-intestinale, fiind un stimulent activ în funcţionarea acestor organe și sisteme fiziologice.

Tămâiţa

Denumire știinţifică: Chenopodium ambrosioides.
Denumire populară: lămâiţa. Prezentare. Tămâiţa este o erbacee anuală, originară din America Centrală, denumirea ei iniţială fiind ceai de Mexic. Aparţine familiei chenopodiaceelor. Rădăcinile de tămâiţă sunt dezvoltate, fibroase, iar tulpina, înaltă până la 80 cm în perioada de maximă vegetaţie, este puternic ramificată. Frunzele de tâmâiţă sunt verzi-gălbui, au peţiolul scurt și sunt dinţate. Florile, de culoare verzuie, apar la subsuoara frunzelor. Tămâiţa înflorește timp de cinci luni pe an, din iunie și până în octombrie, remarcânduse prin mirosul ei specific, plăcut. Tâmâiţa se cultivă ca plantă ornamentală. Pentru utilizări în terapii se recoltează vârfurile cu flori, precum și seminţele.
Substanţe active importante: flavone, ulei volatil (ascaridol), cimol, limonen, izolimonen. Cel mai important compus este ascaridolul, numit și ulei de chenopodiu. Acest ulei este toxic.
Întrebuinţări. Principala întrebuinţare a uleiului de chenopodiu – combaterea viermilor intestinali (ascaridioză). Preparatele de tâmâiţă sunt recomandate și în aplicaţii terapeutice privind hemoroizii, afecţiunile articulare, reumatismale, aciditatea gastrică redusă.

Tătăneasa

Denumire știinţifică: Symphytum officinalis.
Denumiri populare: tătăneaţă, barba tatei, iarbă întăritoare.
Tătăneasa este o plantă erbacee dezvoltată, aparţinând familiei boraginaceelor. Tulpina este rămuroasă și acoperită cu peri. De fapt, întreaga plantă este apărată de o reţea puternică de peri. Frunzele sunt mari și alungite, suprafaţa lor fiind aspră. Florile au culoarea roșie spre violaceu. Tătăneasa crește în locuri mai izolate, pe terenuri argiloase, planta fiind iubitoare de apă și, totodată, adaptată condiţiilor grele de vegetaţie.

Pentru diferitele preparate utilizate în tratamentele naturiste sunt utilizate partea superioară a plantei, cu flori şi frunze, şi rizomul, cu rădăcini.

Tătăneasa acţionează benefic în afecţiunile respiratorii (bronşite, tuse spastică, pneumonie, astm bronşic, tuberculoză), în afecţiunile digestive (ulcer gastric, gastrite hiperacide, colici abdominale, boli de ficat şi vezică biliară, diaree, dizenterie, hemoragii digestive, hemoroizi), precum şi în afecţiunile dermatice (răni, arsuri, inflamaţii, fracturi, contuzii, echimoze, ulceraţii, înţe-pături de insecte, cancer de piele şi mamar).

De asemenea, această plantă reglează circulaţia periferică, purifică sângele, combate diabetul, reumatismul, gutele, durerile în gât, inflamaţiile bucale şi sinuzita.

Forme de utilizare pentru uz intern:

- infuzie dintr-o lingură de frunze uscate la 250 ml de apă clocotită; se lasă să infuzeze 5 minute, se strecoară şi se beau două-trei căni pe zi, cu înghi-ţituri rare, având acţiune calmantă şi cicatrizantă în ulcer gastric;

- decoct dintr-o linguriţă de rădăcini uscate şi măcinate la 250 ml de apă rece; se fierbe 20 de minute, se strecoară şi se beau două-trei căni pe zi, după mesele principale, cu efect calmant şi expectorant în bronşite, tuse, gastrite hiperacide, ulcer gastric;

-sirop de tătăneasă din 200 de grame de rădăcini şi rizomi uscaţi şi măcinaţi într-un litru de apă fierbinte; se lasă să macereze 12 ore, se strecoară, se adaugă o cantitate triplă de zahăr şi se fierbe la foc lent, până se obţine un sirop concentrat. Se consumă câte 4-5 linguri pe zi în afecţiuni respiratorii.

Tratamente externe:

- decoct concentrat din 20 g de rădăcini uscate şi măcinate la un litru de apă rece sau 2-3 linguri de pulbere la 250 ml de apă; se fierbe 5-10 minute, se strecoară şi se foloseşte sub formă de comprese, cu rol decongestiv, astringent şi cicatrizant în arsuri, plăgi, inflamaţii, tenuri iritate şi grase;

- tinctură din pulbere de rădăcini, pusă într-o sticlă cu alcool de 40 de grade; se lasă la macerat timp de 14 zile, se strecoară şi se foloseşte ca frecţii în reumatism, artrite, contuzii, fracturi şi echimoze;

- pulbere din rădăcini uscate care se aplică pe fisuri anale, răni, eczeme sângerânde, arsuri, varice crăpate;

- alifie din tătăneasă, pentru dureri articulare, din rădăcină proaspătă, curăţată şi rasă, ori din rădăcini uscate, transformate în făină fină. Pentru 50 g tătăneasă se folosesc 200 g untură nesărată de porc sau pasăre, iar pentru persoanele alergice la aceste grăsimi, se poate folosi unt sau margarină cu 80% grăsime. Planta este lăsată să clocotească 10-15 minute în grăsimea încinsă, iar după 24 de ore de repaus, grăsimea este încălzită, strecurată, amestecată pe foc mic cu o lingură de miere, puţină tinctură de propolis şi 50 g de ceară de albine rasă. Amestecul trebuie agitat mereu până se răceşte şi se întăreşte ca o crem

Topinamburul, misteriosul cartof care reglează glicemia

Este o plantă al cărei rizom seamănă cu un cartof, are gust de gulie şi virtuţi de medicament. Pentru cura, rizomul se consuma crud (eventual dat pe razatoare) Foarte valoros în medicina naturistă, topinamburul are întrebuinţări diverse, de la ingredient culinar, pînă la leac pentru diabet şi afecţiuni digestive. Este un aliment de post, foarte apreciat în gastronomie pentru diversitatea felurilor în care poate fi gătit.
Principala calitate a topinamburului este că ne ţine în frîu apetitul. Aşadar, puteţi ţine post slăbind sănătos cu preparate pe bază de topinambur.
Cel mai mare depozit de inulină din natură Helianthus tuberosus sau topinambur este o plantă medicinală şi un aliment gustos. I se mai spune măr-de-pămînt, morcov-porcesc, nap porcesc sau pară-iernatică. Are tuberculii asemănători cu ai cartofului, dar cu contur neregulat, ca ghimbirul. Ca plantă, arată ca floarea-soarelui, cu care este rudă apropiată. Rizomii, partea preţioasă a plantei, sînt adesea folosiţi în industrie sau ca furaj, dar şi ca medicament, substanţele active din topinambur avînd rol în reglarea glicemiei, a colesterolului şi a microflorei digestive.
Tuberculii de topinambur conţin o cantitate de pînă la 20% substanţă uscată, în care se găseşte din belşug un polimer al fructozei numit inulină. Mai conţin fier, calciu, magneziu, mangan, potasiu, sodiu, siliciu, zinc, proteine, pectine, aminoacizi, vitaminele B1, B2 şi C. Tulpina şi frunzele au în compoziţie triptofan, leucină şi beta-caroten (provitamina A). Inulina este un polizaharid natural unic, cu 95% fructoză. Inulina are acţiune benefică de la nivelul stomacului pînă la tractul gastro-intestinal, unde se absoarbe în sînge. Leagă o mare cantitate de substanţe care nu sînt necesare organismului, ajutînd astfel la eliminarea metalelor grele, a radionuclizilor, a colesterolului, a acizilor graşi, a diferiţilor compuşi chimici toxici. Inulina stimulează capacitatea de contractare a pereţilor intestinali, ceea ce accelerează curăţarea organismului de toxine şi reziduuri. Leguma ideală în diabet.
Prima afecţiune în care este indicat topinamburul este diabetul. Reglează secreţia de insulină şi previne accesele de hipoglicemie, care preced boala. Cercetările au arătat că administrarea de topinambur duce la o scădere a valorilor glicemiei, dar şi la o stabilizare a acestora, atît la persoanele sănătoase, cît şi la cele care deja suferă de diabet de tip II. Tratamentul are şi rolul de a preveni afecţiunile cardiovasculare grave, care sînt principalul pericol în cazul bolii diabetice.
Topinamburul reduce şi stabilizează tensiunea arterială, fiind de folos hipertensivilor.
Totodată, scade valorile colesterolului rău şi reduce procentul de trigliceride din sînge..
Astfel, sînt diminuaţi mult factorii de risc ai aterosclerozei.
Această proprietate face ca topinamburul să fie ideal în profilaxia infarctului şi a accidentului vascular cerebral.

Toporașii

Denumire știinţifică: Viola odorata.
Denumiri populare: tămâioară, zambilă de grădină, viorea.
Sub denumire de toporași identificăm o mică și sensibilă plantă de primăvară ce aparţine familiei violaceelor. Această plantă are un rizom scurt și destui de subţire, din care se dezvoltă rădăcini, stoloni și frunze reniforme cu peţiolul lung. Florile au o codiţă lungă, culoare violetă, rareori albă, roză sau albastră, și miros foarte plăcut. Florile de toporași apar în lunile martie și aprilie. Toporașii cresc prin rariștile și poienile pădurilor de foioase, tufărișuri, fâneţe, pajiști. Pentru nevoi medicinale se recoltează rizomii, împreună cu rădăcinile.
Valoare medicinală au, însă, și frunzele și florile. Se prepară infuzie, cataplasme, sirop, suc, pulbere, poţiuni, decoct.
Substanţe active importante: o substanţă specifică numită violină, saponine, ulei esenţial, acizi. Uleiul esenţial se găsește nu numai în rizom și rădăcini, ci și în fiori și chiar în frunze.
Întrebuinţări. Extractele de toporași sunt cunoscute ca un bun expectorant, cu efecte în combaterea tusei și a bronșitelor. Sunt utilizate și în caz de constipaţie, blocaje stomacale și intestinale, reumatisme, gută, inflamaţii ale tractului intestinal și ale căilor urinare, gripe.
Preparatele din toporași sunt și bune cicatrizante și antiinflamatoare și, de asemenea, vomitive, purgative, sudorifice.

Traista ciobanului

Denumire știinţifică: Capsella bursa pastoris.
Denumiri populare: buruiană de friguri, coada pisicii.
Traista ciobanului este o plantă erbacee din familia cruciferelor. Este anuală sau bienală, cu tulpină dezvoltată și rădăcini puternice. Frunzele au forme diferite, cele de la nivelul solului fiind dispuse în rozetă. Înălţimea plantei trece de 60 cm, uneori ajungând chiar și la un metru. Florile sunt adunate într-o inflorescenţă. Traista ciobanului are o foarte lungă perioadă de înflorire – din martie și până în noiembrie. Florile au culoare albă și sunt de mici dimensiuni. Traista ciobanului crește pretutindeni în România, de la câmpie și până sub munte, alături de alte plate medicinale și ierburi, pe pajiști, fâneţe, pârloage, terenuri părăsite, pe marginea drumurilor.
Pentru uz medicinal se recoltează partea aeriană a plantei, din care se prepară infuzie, decoct, tinctură, macerat.
Substanţe active importante: săruri de potasiu, acid malic, citric, acetic, glucozide, amine, bursină (un alcaloid).
Întrebuinţări. Preparatul de traista ciobanului are proprietăţi hemostatice, hipotensive, analgezice, astringente. Are capacitatea de a sfărâma calculii urinari și de a echilibra ciclul menstrual. Cu traista ciobanului se tratează (sau se ameliorează, după caz) hipertensiunea arterială, hemoragiile uterine, anghina pectorală, sângerările nazale, arterioscleroza, unele dereglări ale activităţii gastro-intestinale.
Preparatele de traista ciobanului sunt recunoscute mai ales pentru proprietăţile lor uterotonice și hemostatice.

Trei fraţi pătaţi

Denumire știinţifică: Viola tricolor; Viola arvensis.
Denumiri populare: panseluţă sălbatică, tâmâioară, cârligei.
Trei fraţi pătaţi este numele obișnuit al panseluţei sălbatice. Această plantă, aparţinând de familia violaceelor, poate fi anuală sau perenă. Înălţimea sa poate ajunge, la maturitate, la maximum 25 cm. Frunzele au formă de elipsă. Petalele florilor de trei fraţi pătaţi sunt de mari dimensiuni, rotunjite și frumos colorate, putând fi monocrome (galbene, albe sau violete) sau într-un amestec de trei culori, de unde și numele de trei fraţi pătaţi. Planta de trei fraţi pătaţi înflorește pe parcursul întregii perioade de vegetaţie. Crește în flora spontană – pe marginea drumurilor, pe pante însorite, pe pârloage, pe terenuri înţelenite, pe pajiști. Datorită virtuţilor sale medicinale, trei fraţi pătaţi a devenit plantă cultivată încă din secolul al XVI-lea.
Pentru uz medicinal se culeg părţile aeriene ale plantei, din care se prepară o infuzie. Împreună cu alte plante medicinale, panseluţa sălbatică intră în reţeta unui ceai celebru în practica medicinală – ceaiul celor cinci flori.
Substanţe active importante: saponine, ulei volatil, vitamine (A și C), tanin, flavone. Potrivit unor cercetări de dată recentă, acest substanţe se găsesc mai ales în codiţele frunzelor.
Întrebuinţări. Preparatul de trei fraţi pătaţi este diuretic, depurativ, fluidizant, emolient, tonic, descongestionant, antialergic. Afecţiunile în care se utilizează infuzia de trei fraţi pătaţi sunt: tusea convulsivă, unele boli ale plămânilor și ale căilor respiratorii, reumatismul, unele boli de rinichi, urticariile, constipaţia, dermatozele, flebitele, hemoroizii, spasmele pe fond nervos.
Planta de trei fraţi pătaţi se folosește și în cura de primăvară, pentru detoxificarea și revigorarea organismului. Sucul ei este recomandat în bolile vezicii urinare. Printre specialiști există părerea că tinctura de trei fraţi pătaţi este mult mai eficientă decât infuzia și sucul.
În cantităţi mari, preparatele de trei fraţi pătaţi pot crea o stare de vomă.

Trifoiștea de baltă

Denumire știinţifică: Menyanthes trifoliata.
Denumire populară: trifoiște.
Trifoiștea de baltă este o erbacee perenă din familia genţianaceelor. Iubește umezeala și de aceea poate fi întâlnită mai ales în mlaștini, în turbării, în locuri semiinundate. Rizomul acestei plante este dezvoltat, fiind gros, lung și ramificat. Planta este însă de mici dimensiuni, rareori trecând de 30 cm. Frunzele sunt alcătuite din trei foliole și au peţiolul lung. Florile au culoare roz și apar în lunile aprilie, mai și iunie. În unele ţări, această plantă este ocrotită. Pentru uz medicinal se folosește planta întreagă, din care se poate face infuzie. De asemenea, din trifoiște de baltă se pot prepara și tincturi, pulbere și mixturi.
Substanţe active importante: trei substanţe specifice – meniantină, meniantol, meliatină, apoi iod, săruri de magneziu și fier.
Întrebuinţări. Utilizarea medicinală a acestei plante este foarte veche. Trifoiștea de baltă este cunoscută pentru efectele sale în două domenii – hepatic și gastrointestinal. Infuzia de trifoiște de baltă revigorează activitatea ficatului și a bilei și reechilibrează activitatea gastro-intestinală. Alte proprietăţi, nu lipsite de importanţă – preparatul de trifoiște de baltă este febrifug, antiscorbutic, tonic și depurativ.
Afecţiuni în care se poate folosi, în mod obișnuit, trifoiștea de baltă: migrene, anemie, lipsă de poftă de mâncare, rahitism, scorbut, reumatism, pecingine, menstre dereglate, febră. Infuzia amară făcută din frunze uscate de trifoiște de baltă are capacitatea de a remineraliza și revitaliza organismul, de a stimula procesele benefice din sânge, de a curăţa sistemul circulator.

Trifoiul roșu

Denumire știinţifică: Trifolium pratense.
Trifoiul roșu este o erbacee perenă, cu o tulpină ce poate atinge până la un metru înălţime, fiind muchiată și doar puţin ramificată. Crește sub formă de tufe. Trifoiul roșu face parte din familia leguminoaselor. Este o plantă furajeră suculentă și hrănitoare pentru animale și, din acest motiv, se cultivă. Firește, frunzele acestei plante au forma binecunoscută a frunzei de trifoi, adică sunt trifoliate. Florile au culoarea roșie, violacee sau albăstruie, fiind grupate în capitule ovale. Trifoiul înflorește timp îndelungat, din mai și până în octombrie. Crește nu numai în culturi, ci și în stare sălbatică – prin pajiști, fâneţe, poieni de pădure.
Pentru uz medicinal se recoltează capitulele florale, fără codiţă. Se prepară infuzie, tinctură, decoct.
Substanţe active importante: mucilagii, saponozide, ulei esenţial, flavone.
Întrebuinţări. Preparatele din flori de trifoi roșu sunt recomandate în deranjamente stomacale și intestinale, fiind sedative și laxative și, totodată, un regulator al traficului gastro-intestinal. Aceste preparate mai sunt indicate în afecţiuni ale prostatei, afecţiuni ale căilor respiratorii, osteoporoză, boli de rinichi, spondiloză. Descoperiri recente arată că preparatele de trifoi roșu sunt și un agent de stimulare a imunităţii organismului. Trifoiul roșu are, deci, proprietăţi sedative, antiseptice, antiinflamatoare, diuretice, mineralizante.
Trifoiul alb (Trifolium repens)

este, de asemenea, o leguminoasă perenă, cu lăstarii mai puţin puternici și ceva mai mici decât cei ai trifoiului roșu, cu flori albe, având aceleași utilizări – deci ca plantă furajeră și ca plantă medicinală. Alte specii de trifoi: trifoiul de munte (Trifolium montanum), trifoiașul (Trifolium campestre).
Și aceste specii au proprietăţi medicinale asemănătoare cu ale trifoiului roșu, precum și cu ale trifoiului alb.

Troscotul

Denumire știinţifică. Poligonum aviculare.
Denumiri populare: iarba găinilor, moţul curcanului.
Troscotul este o erbacee de mici dimensiuni (15-20 cm), anuală, cu tulpina ramificată și întinsă pe pământ. Aparţine familiei poligonaceelor. Este o plantă rezistentă, mult căutată de păsările de curte, atât atunci când este tânără – pentru suculenţă și ca supliment digestiv – cât și atunci când ajunge la maturitate – pentru seminţe. Frunzele de troscot sunt mici, cărnoase și fragede. Florile, verzi-gălbui, au marginea petalelor tivită cu alb sau cu roșu. Troscotul crește pe terenuri bătătorite, în locuri domestice, pe marginea drumurilor, pe terenuri virane, în pârloage, la marginea pajiștilor.
De la troscot se recoltează, pentru uz medicinal, părţile aeriene, din care se prepară infuzie, tinctură, extracte, poţiuni. Alţi specialiști în tratamente naturiste recomandă, în primul rând, rădăcina troscotului, care este puternică și ramificată.
Substanţe active importante: ulei esenţial (mai ales în rădăcină), tanin, siliciu, rezine, o substanţă specifică – avicularozida.
Întrebuinţări. Preparatele din troscot sunt folosite adesea de către cei suferinzi, fiind hipotensive, astringente, hemostatice, antidiabetice. De asemenea, aceste preparate reglează activitatea intestinală și funcţionarea rinichiului și a vezicii urinare. Infuzia de troscot (cel mai cunoscut și cel mai la îndemână preparat din troscot) este folosită ca adjuvant în tratamentul tuberculozei pulmonare, în oprirea sângerărilor, fiind nu numai astringentă, ci și cicatrizantă, precum și în hipertensiune, reumatism, gută, afecţiuni renale. Infuzia de troscot este administrată și ca tonic general.
Pentru uz extern se fac băi sau se folosesc cataplasme, tinctură sau mixturi.

Turta

Denumire știinţifică: Carlina acaulis.
Denumire populară: ciurul zânelor.
Turta este o plantă erbacee perenă, din familia compozitelor. Se caracterizează printr-un rizom bine dezvoltat, de doi-trei centimetri grosime, și o tulpină foarte scurtă. Frunzele, de culoare argintie, au formă ovală, fiind crestate puternic și, totodată, „dotate” cu spini. Florile au culoarea albă și formează un capitul, dezvoltânduse în perioada iulie-septembrie. Turta crește în pășunile din zonele înalte, de obicei la munte. În unele ţări se găsește și în culturi, rizomul fiind folosit și în alimentaţie.
Pentru uz medicinal se recoltează rizomul și rădăcinile. Perioada optimă de recoltare este primăvara sau toamna, când planta nu se află în perioada de vegetaţie. Se prepară infuzie, decoct, extracte, salate, tincturi.
Substanţe active importante: ulei volatil, tanin, rezine, săruri minerale, inulină, substanţe amare, carlinina.
Întrebuinţări. Planta medicinală renumită, turta este considerată, cel puţin în Occident, o plantă miraculoasă. Rădăcinile și rizomul acestei plante sunt consistent aromatizate. Preparatele obţinute din rizomul și rădăcinile de turtă au proprietăţi diuretice, laxative, sudorifice, antibacteriene, antiinflamatoare. Au și proprietatea de a face poftă de mâncare, de a stimula sucurile gastrice.
Preparatele din turtă sunt ușor de utilizat, fiind eficiente în afecţiuni gastro-intestinale, boli renale și ale căilor urinare, boli ale ficatului și, mai ales, în disfuncţionalităţi ale bilei, parazitoze intestinale, blocaje musculare, febre, tuse, răni și ale afecţiuni ale pielii datorate agresiunii factorilor externi, colici abdominale.
Extractele din turtă au întrebuinţări și în industria farmaceutică, intrând în compoziţia unor medicamente.

Ţelina

Denumire știinţifică: Apium graveolens.
Denumiri populare: puterea bărbatului, ţelina de baltă.
Binecunoscuta ţelină este o plantă erbacee bienală, aparţinând de familia umbeliferelor. Înălţimea maximă la care poate ajunge ţelina se situează în jurul a 80 cm.
Ţelina are un rizom gros, aproape rotund, uneori denivelat. Frunzele sunt mari, penate, cu coadă foarte lungă, fiind colorate într-un verde-închis, consistent, sănătos. Florile de ţelină sunt albe. Întreaga plantă are un miros puternic, specific. Datorită calităţilor sale, ţelina este, în prezent, o plantă cultivată.
Din punct de vedere medicinal, utile sunt toate părţile ţelinei (inclusiv seminţele). Pentru uz medicinal, din ţelină se prepară infuzie, sirop, suc de frunze, decoct și cataplasme. De asemenea, ţelina intră în combinaţie cu alte plante medicinale, în procesul de preparare a unor ceaiuri cu efect medicinal sporit.
Substanţe active importante: vitaminele A, B și C, săruri minerale, colină, tirazină, acid glutamic, anhidridă sedanomică și sedanolidă (compuși specifici ţelinei).
Întrebuinţări. Ţelina are virtuţi medicinale indiscutabile. Este recomandată în tratamente externe, dar și interne, lista afecţiunilor în care ţelina este utilă fiind foarte lungă. Ţelina acţionează în organism ca un bun agent digestiv, diuretic, antiasmatic, carminativ, expectorant. Prin urmare, ţelina poate fi utilizată ca adjuvant, sau ca mijloc direct de tratament, în litiază renală, edeme, hidropizie, bronșite cronice, astm, albuminurie, nervozitate, demineralizare, febră, ulceraţii ale pielii, degerături.
Ţelina este interesantă și pentru diabetici deoarece conţine o substanţă asemănătoare insulinei.
Mai nou, ţelina este utilizată și ca un aliment antistres, având acţiune relaxantă asupra sistemului nervos. Este foarte indicată și în reumatism, caz în care se fac adevărate cure de ţelină (cu frunze de ţelină și cozile acestor frunze). Ţelina este și un tonic de excepţie.
În ceea ce privește rolul ţelinei în înlăturarea impotenţei, un autor foarte cunoscut, Elena Niţă Ibrian, în cartea sa „Plantele – aliment și medicament”, precizează: „Ţelina este cel mai eficient tratament al vigorii sexuale, consumată după reţetele de hrană vie”.
Desigur, la acest capitol al bunei și dreptei utilizări a ţelinei în gospodărie există chiar și o divergenţă de convingeri. Dacă în Europa se consideră că partea rădăcinoasă a ţelinei are efecte afrodiziace, în Orientul îndepărtat opiniile se schimbă. Aici, în ceea ce privește mobilizarea bărbatului la o viaţă sexuală activă, la loc de cinste sunt seminţele de ţelină.

Ţintaura

Denumire știinţifică: Centaurium umbellatum.
Denumiri populare: fierea pământului, iarba frigurilor, potroacă, țintaură, cintoaie, frigor, frigurică, ghințură.
Ţintaura sau centaura este o micuţă plantă erbacee, anuală, ce crește alături de alte plante în flora spontană. Face parte din familia genţianaceelor și are o înălţime maximă de 50 cm. Tulpina este dreaptă și se ramifică în partea superioară, fiecare ramificaţie având în vârf inflorescenţa cu flori roșii (uneori albe). Planta are un gust amar accentuat, de unde și numele de fierea pământului. Înflorește îndelung, din iunie și până în septembrie. Fructul este o capsulă plină cu seminţe.
Pentru uz medicinal se recoltează partea aeriană a plantei, ţintaura fiind una dintre cele mai vechi și mai cunoscute plante medicinale. Preparatul principal care se obţine este infuzia.
Substanţe active importante: în primul rând substanţele specifice – critaurina, critocentaurina, critricina, critrosterina, apoi săruri minerale, acid oleanolic.
Întrebuinţări. Se știe despre ţintaură că este un depurativ major, un agent medicinal care face curăţenie generală în organism. Din acest motiv, ţintaura este utilizată primăvara, când organismul are nevoie de detoxifiere și de revigorare. În acest scop, pot fi prescrise și urmate adevărate cure de tratament cu ţintaură. De asemenea, ţintaura este un bun antitermic și are efecte și în procesul de reglare a stomacului și a digestiei în general. Ca un adevărat detoxifiant, infuzia de ţintaură hărnicește bila, fiind recomandată în tratarea dischineziilor biliare cu hipotonie. Ţintaura este, fără îndoială, un fortifiant general, având darul de a reînnoi organismul omenesc.