Arbusti

Afinul (Vaccinium myrtillus.)  

 Frunzele afinului se recolteaza in lunile august-septembrie si fructele coapte in aceleasi luni. Pentru frunze se rup ramurile fara flori. Se asaza in cosuri, fara a le apasa. Frunzele lovite sau presate se innegresc in timpul uscarii. Este bine ca uscarea sa se inceapa imediat. Pentru aceasta, ramurile culese se agata sau se intind in locuri umbrite si bine aerisite. Cand frunzele sunt uscate, dar ramurile inca nu sunt complet uscate, se trece la separarea frunzelor de ramuri. Se pastreaza in pungi de hartie sau de panza. Fructele coapte se recolteaza cu mana sau cu piepteni speciali. Se separa in vase cu apa, de impuritati, ramuri, frunze. Fructele umede se tin la soare pana se zvanta, apoi se trec in locuri lipsite de praf si se intind in straturi subtiri. Fructele se considera uscate cand ajung de consistenta stafidei. Administrare:
 Ceai de afin – se obtine din frunze si fructe uscate si infuzate cu apa fierbinte.
 Macerat de fructe uscate – la un pahar de apa se adauga o lingurita de pulbere de fructe uscate.
 Pulbere de fructe – se macina fructele uscate.
 Decoct de afine – in ½ l de apa se pun 2 linguri de frunze maruntite si se lasa toata noaptea. Dimineata se strecoara, lichidul se pune deoparte, iar frunzele se fierb si se racesc. Apoi se combina cele doua extracte, obtinandu-se decoctul.
 Tinctura – peste o cana de afine zdrobite si frunze taiate marunt se pun 4 cani de alcool de 50 grade. Se lasa la macerat 2 saptamani, se amesteca zilnic, apoi se strecoara si se pastreaza in sticlute mici de culoare inchisa.
 Indicatii terapeutice: O portie de afine egaleaza 4 casete de vitamine (A, E, B1, B2, PP) si sunt considerate alimente-medicament. Fructele afinului proaspete ajuta la regenerarea sangelui, a purpurei retinei, normalizeaza glicemia, neutralizeaza infectiile intestinale, protejeaza organismul impotriva radioactivitatii, regleaza unele procese imunitare.
 Diabet, diferite maladii vasculare ale bolnavilor de diabet – se bea zilnic pe stomacul gol decoct de afine, cu inghitituri mici. Se face o cura de 40 zile, cu pauza 14 zile, apoi se repeta. Ateroscleroza cerebrala – zilnic, inainte de fiecare masa, se consuma 200 g de fructe proaspete. Un alt tratament este: se ia o lingurita de pulbere de afine de 3 ori/ zi.
 Infectii urinare – este recomandata tinctura de afine, 3 lingurite pe zi.
 Arterite ale membrelor inferioare, coronarite – se bea macerat de fructe uscate, 3 pahare pe zi, in cure de 6 luni.
 Tulburari specifice varstei a treia (de vedere, vasculare, senilitate) – se bea zilnic ½ l din preparatul: o cana decoct si o cana de macerat de afine.
 Candidoza bucala, digestiva – se vindeca daca se consuma zilnic ½ kg afine timp de o saptamana.
 Oxiuroza – este indicat un macerat de fructe zdrobite in 400 ml apa rece, sau se pune pulbere de fructe uscate in apa si se tine timp de 8 ore. Se bea de 3 ori pe zi, inainte de mesele principale.
 Enterocolita de fermentatie, dizenterie – un remediu foarte bun este pulberea de afin. In cazuri grave se ia o lingurita de pulbere, din doua in doua ore. Ajuta si ceaiul cald de afin, pentru rehidratare.
 Enterocolita de putrefactie – se consuma zilnic 400 g afine, in trei portii, inainte de mesele principale.
 Stomatite, faringite – se face gargara de 3 ori/ zi cu infuzie din doua lingurite de afine uscate zdrobite, peste care se toarna 200 ml apa fierbinte, si se lasa la infuzat 20 minute. Este indicat sa se faca si o gargara inainte de a merge la culcare.
 Tulburari produse de folosirea excesiva a antibioticelor (tulburari digestive, infectii cu ciuperci parazite, tulburari homonale, de imunitate) – sunt atenuate si eliminate daca se consuma 300 g afine crude, timp de 2 saptamani. In extrasezon se bea o cana sau doua de macerat de afine.
 Rani sangerande, eczeme, micoze – se fierbe 5 min o lingurita fructe uscate in ¼ l apa, se filtreaza si se raceste. Se fac spalari in zona afectata. Fructele ramase dupa filtrare se folosesc sub forma de cataplasme (cu pansament steril) aplicate pe locul respectiv. Fructele si frunzele afinului contin mirtilina, care are proprietati antibacteriene. Mirtilina scade glicemia daca este administrata intern.

Agrișul ( Ribes uva-crispa sau Ribes grossularia ) 

 Agrișul este un arbust cu o înălţime, la maturitate, cuprinsă între 60 și 150 cm. Aparţine familiei saxifragaceelor. Ramurile sale sunt spinoase, iar frunzele, păroase, au formă lobată. Florile, de culoare verzuie sau roșcată, de mici dimensiuni, apar la baza frunzelor în lunile aprilie și mai. Fructele, cunoscute sub numele de agrișe, sunt comestibile, gustul fiind dulce-acrișor. Reduse ca dimensiune, agrișele au formă ovoidală sau chiar sferică. Culoarea lor poate fi verzuie, gălbuie sau chiar roșiatică. Recoltarea agrișelor se face pe tot parcursul verii. Agrișul crește în zona montană și subalpină, prin tufărișuri și păduri. Apare și sub formă cultivată, agrișele fiind prelucrate, cu succes, în industria alimentară Fructele de agriş contin: acid citric, acid malic, acid tartric, celuloză, calciu, fier, fosfor, protide, pectine, potasiu, sodiu, substanţe grase, zaharuri, vitaminele A, B1, B2, C, P, săruri minerale de Ca, Cu, K, Fe, Mg, Na, P, Zn.
 Indicatii terapeutice: - fructele consumate înainte de masă sunt tonic-aperitive, iar consumate după masă sunt stomahice, în special folosite la atonii digestive. - fructele se mai pot folosi la inflamaţiile căilor urinare, litiaze, reumatism, gută. - agrisul ajută la eliminarea uraţilor din organism, produce diureză si stimulează funcţia hepatică. -planta se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiuni hepatice, artritism, astenii, atonie digestivă, constipaţie, convalescenţă, gută, hidropizie, hipertensiune, litiaze, inflamarea căilor urinare, obezitate, remineralizare, reumatism.
 Administrare: în toate cazurile se pot consuma fructe proaspete câte 100- 500 g la fiecare masă. Persoanele care doresc să slăbească sau care doresc să-şi detoxifice organismul, vor putea face o cură de fructe, caz în care se va consuma într-o zi doar aceste fructe fără nimic altceva. Este util apoi să se continue cu câte 100- 500 g la masă împreună cu alte alimente şi o dată pe săptămână să se consume doar aceste fructe în acea zi.Aceasta cura este folositoare si persoanelor care sufera de guta, dar si un mijloc rapid de redresare a organismului. Fructele se pot folosi sub formă de suc sau in alimentatie, preparandu-se cu el sosuri si supe. 

Alunul ( Corylus avellana.) 

 Alunul este un arbust din familia betulaceelor. Poate crește până la cinci metri înălţime. Florile sunt sub formă de mâţișori, iar frunzele, aproape ovale, au un peţiol de unu-doi centimetri. Fructele, adică alunele, seamănă întrucâtva cu ghinda sau chiar cu jirul și se grupează câte două – patru la un loc. Alunul înflorește devreme, în martie. Crește prin pădurile de fag, de ulm, de stejar, în amestec cu arborii de bază sau la margine, sub formă de tufișuri. Poate fi întâlnit și pe pajiști. Aria de răspândire – de la câmpie până la munte, frecvent în zona dealurilor.
 Valoare terapeutică au nu numai alunele, ci și frunzele și, mai nou, coaja sau ramurile arbuștilor tineri.
 Importanţi în terapie sunt și mâţișorii de alun. Din părţile cu valoare medicinală ale alunului se prepară infuzie, decoct și suc. Substanţe active importante: azotaţi, calciu, fosfor, magneziu, potasiu, fier, cupru, vitaminele A și B, materii grase. Alunele de pădure sunt, datorită acestei compoziţii de excepţie, puternic nutritive și cu valoare energetică mare. Indicatii terapeutice: Alunele sunt considerate un leac foarte bun împotriva anemiei hemolitice, în timp ce extractul de frunze și coji sau de ramuri tinere este considerat eficient în periflebite. Cu proprietăţi astringente, florile de alun (mâţișorii) pot fi utilizate în prepararea ceaiurilor sudorifice. Consumul alunelor este foarte important nu numai în terapii, ci și în menţinerea unei stări generale bune. În mod obișnuit, alunele sunt asimilate repede și aproape în totalitate de organism, fiind foarte hrănitoare. Pentru practica gastronomică naturistă au fost puse la punct peste 20 de reţete pe bază de alune. Ca plantă medicinală, alunul se remarcă și prin puterea sa depurativă (de curăţire a organismului), precum și ca fortifiant.

 Aronia sau Scorusul negru (denumire populara)

  Este un arbust cu fructe mici, albastre sau chiar negre.

 Fructele de aronia se coc in luna septembrie, si sunt renumite pentru proprietatile curative pe care le au.
 Aronia oferă 35% din doza zilnică de vitamina C, vitamina P (doza este mai ridicată decât în orice alt fruct, de cinci ori mai mare decât în struguri, de exemplu), care ajută la fixarea vitaminei C în organism. Fructul de Aronia mai conţine: vitamina E, vitamina K, vitamina A, folaţi, potasiu, magneziu, , mangan, calciu, zinc. 
 Efecte terapeutice: 
  • Ajută la slăbit și la regularizarea greutății.
  • Prin efectele sale de curățare și detoxifiere, aronia ajută la eliminarea toxinelor și altor compuși ce pot strica balanța organismului.
  •  Regularizează glicemia și curăță sângele astfel ne ajută să diminuăm grăsimea viscerală, adică aceea ce se depune pe stomac
  •  Susține funcționarea sănătoasă a ochilor oferind efecte de protecție celulară de leziuni și prevenire a formării cataractei. 
  •  Ajutor în tratamentul diabetului. Efectele benefice constau în diminuarea glicemiei și lipidelor în exces din sânge.
  •  Îmbunătățește circulația sangvină și susține sistemul cardiovascular. Ajutor eficient în tratamentul hipertensiunii arteriale.
 Cum se consuma fructele de aronia. 
 Fructele de aronia se pot consuma fie ca atare, fie gatite, in deserturi, sub forma de bomboane, adaugate in iaurturi, sub forma de suc, sirop sau chiar ceai.
 Nu conteaza atat de mult forma in care sunt consumate, ci sa fie consumate.
 În frigider îsi păstrează proprietăţile cel mult o săptămână, în congelator pot fi păstrate pentru o perioadă mai lungă. 
Fructele uscate pot fi făcute bucăţi şi se infuzează. Va rezulta un ceai sănătos, plin de antioxidanţi.
 Consumul trebuie să fie echilibrat, în cazul fructelor uscate de cel mult 30 de grame pe zi.

  Bujorul de munte 

 Denumire știinţifică: Rhododendron kotsschyi.
  Bujorul de munte, numit uneori și smârdar, este un subarbust a cărui înălţime abia ajunge la 50 cm. Face parte din familia ericaceelor, fiind o plantă cu o tulpină mult ramificată. Rădăcina este, de asemenea, foarte dezvoltată. Frunzele, lucioase, consistente și de mici dimensiuni, sunt dispuse altern. Florile, de culoare roșie, rareori roz sau albă, au un miros plăcut. Bujorul de munte înflorește pe toată durata verii. Fructul este o capsulă. Pentru uz medicinal se recoltează frunzele, ramurile tinere cu tot cu flori, florile. Se prepară infuzie, decoct, extract. Substanţe active importante: ulei eteric, taninuri.
Indicatii terapeutice: Se spune despre preparatele medicinale de bujor de munte că au proprietăţi afrodiziace. Este, de asemenea, cunoscut faptul că au efecte pozitive în boli de ficat, precum și în afecţiuni respiratorii. În cantităţi mari, preparatele pe bază de bujor de munte pot fi toxice.

Cătina: miraculosul ginseng românesc

   Se prezintă ca un arbust tufos, extrem de rezistent în egală măsură la ger şi la secetă.
Iubeşte lumina directă a soarelui, şi nu creşte în zone semiumbroase sau acoperite. Înfloreşte în lunile martie-aprilie, depinde de temperatură. Fructifică anual, însă abundent doar după vârsta de 4-5 ani, şi atunci o dată la doi ani.
  Frunzele, scoarţa, seminţele, dar mai ales fructele de cătină au rezultate extraordinare atât în scop medical, cât şi alimentar. Cu fructele sale, care se coc toamna, cătina ne oferă un nesperat ajutor tuturor, indiferent de vârstă sau afecţiuni.
  Fructele de cătină constituie cea mai bogată sursă naturală de vitamina A, vitamina E, carotenoizi şi flavonoizi, cantităţi mari de vitamina C, vitaminele B1, B2, K, F şi P, alături de microelemente, acizi graşi esenţiali şi fitostenoli.
  Indicaţii terapeutice 
  Preparatele pe bază de cătină sunt recomandate în caz de: afecţiuni hepatie, oculare, răceli, viroze respiratorii, pojar, afecţiuni gastroduodenale, urticarii, eczeme, surmenaj, ulcer gastric, ateroscleroză. 
 Vindecă bolile de piele
  Uleiul de cătină este foarte eficient în afecţiunile pielii, cum ar fi psoriazisul, eczemele, arsurile, mâncărimile. El protejează pielea împotriva radiaţiilor ultraviolete, o hrăneşte şi o revitalizează, prin conţinutul de vitamine A, B1, B2, C, E, K. 
 Uleiul se aplică extern, pe zona afectată, de 2-3 ori pe zi, dar poate fi administrat şi pe cale orală – o linguriţă de trei ori pe zi. 
 Combate stresul 
  Cătina este bogate în fosfor şi calciu, în vitamine din grupa B, în vitamina C (după măceş, are cel mai ridicat conţinut de vitamina C). Pentru cei suprasolicitaţi de efort fizic sau intelectual, se recomandă în fiecare zi 20 de picături de ulei de cătină, sau 4-5 linguriţe de fructe proaspete (ori congelate) amestecate cu miere, de trei ori pe zi. 
 Înlătură anemia
  Datorită conţinutului bogat în vitamine şi minerale, cătina este considerată o polivitamină naturală. Persoanele aflate în convalescenţă sau care suferă de anemii, copiii peste şapte ani, pot face timp de o lună o cură cu fructe proaspete sau cu suc de cătină.
  Boabele se storc, iar sucul se amestecă imediat cu miere, în părţi egale. Se lasă să macereze la rece, timp de 24 de ore, apoi se ia câte o ceşcuţă dimineaţa, pe stomacul gol.
  Tratează hepatita 
 Acelaşi suc are efecte benefice şi-n cazul afecţiunilor hepatice acute sau cronice, întrucât cătina este un bun stimulent hepatic. Se iau 5-6 linguri de suc pe zi, simplu sau diluat cu apă, în cazul în care nu prea-ţi place gustul acrişor.
  Întăreşte inima 
 Cătina albă duce la scăderea colesterolului, fapt care previne îngroşarea arterelor.
 De asemenea, conţine o cantitate mare de antioxidanţi, care protejează inima şi vasele de sânge. La aceste două proprietăţi se adăugă şi efectul ei anticoagulant.
  Cătina este recomandată şi in afecţiunile cardiovasculare (în special hipertensiune arterială, ateroscleroză, sindromul Raynaud).
  Administrare: 
  Siropul din fructe de cătină se prepară din miere si suc de fructe sau fructe în părţi egale puse în borcane închise ermetic si pastrate la frigider; este deosebit de valoros deoarece pastreaza proprietatile nealterate ale plantei proaspete si toate substantele active terapeutic; se administreaza cate 1 - 2 linguri inainte de mesele principale.
  Infuzia din fructe de cătină uscate şi zdrobite se prepară din 1- 2 lingurite peste care se toarna 250ml (o cana) de apa clocotita, lasandu-se la infuzat acoperite, o jumatate de ora; se poate consuma in anotimpul rece fiind un ceai puternic vitaminizant.
  Tinctura din scoarţă de cătină se obtine punand la macerat scoarta cojita de pe crengutele de catina, in alcool de 60-70 de grade timp de 2 saptamani ; se administreaza cate 30 de picaturi de 3 ori pe zi Uleiul din fructe de catină se poate prepara acasa prin macerarea timp de 21- 30 de zile a fructelor de catina in ulei vegetal (floarea soarelui sau masline).

 Coacăzul negru 

Denumirea știinţifică: Ribes nigrum.
Denumire populară: pomușor.
Prezentare. Dintre fructele de pădure, coacăzele negre sunt printre cele mai
apreciate. Arbustul de coacăz negru, aparţinând familiei saxifragaceelor, are o înălţime
de până la doi metri. Tulpina este dreaptă și puternic ramificată. Inflorescenţa grupează
între cinci și 10 flori verzi-gălbui la exterior și roșiatice în profunzime. Coacăzul negru
înflorește în aprilie-mai, iar fructele – niște boabe negre cu puncte galbene – se culeg
în a doua parte a verii. Acest arbust, nu prea pretenţios din punct de vedere al climei,
solului și precipitaţiilor, crește atât la munte, cât și în zonele mai joase.
Pentru alimentaţia curentă sau pentru bucătărie se recoltează fructele, care sunt
dispuse în ciorchini.
Pentru uz medicinal se culeg nu numai fructele, ci și frunzele, din care se prepară
infuzie, dar și decoct, tinctură, extract fluid.
Substanţe active importante: vitamina C – în cantitate foarte mare, chiar și în
frunze, apoi potasiu, magneziu, calciu, pectină, emulsină.
Întrebuinţări. Coacăzul negru este folosit în tratarea unor boli cronice, cum ar fi
reumatismul, artrita, guta, afecţiunile ficatului, dar și în tratamente menite să revigoreze
întregul organism în caz de oboseală mare, de epuizare nervoasă.
Coacăzul auriu. Fructele acestui arbust sunt gălbui și au, la rându-le, o mare
valoare alimentară și terapeutică. Printre altele, sunt indicate în inflamaţii digestive și
urinare, în constipaţie, în caz de lipsă de minerale sau lipsă de poftă de mâncare.
Coacăzul roșu. Fructul de coacăz roșu are aproape aceleași proprietăţi ca și
coacăzele aurii sau negre, fiind mai apropiat ca valoare terapeutică de coacăzele
aurii.

  Cornul 

 Denumire știinţifică: Cornus mas. 
 Cornul este un arbust cu o înălţime cuprinsă între patru și opt metri, statura sa fiind, uneori, asemănătoare cu cea a unui adevărat arbore. Face parte din familia cornaceelor și este cunoscut pentru lemnul său foarte tare, pentru fructele gustoase, roșii, precum și pentru faptul că la venirea primăverii este printre cei dintâi arbori care înflorește. Florile de corn apar în martie, rareori în aprilie, fiind mici, multe și de un galben foarte plăcut. Frunzele sunt ovale, aspre, cu întrebuinţări în vopsitoria textilă. Cornul crește în păduri, în tufărișuri și chiar și în parcuri, ca arbust de ornament.
 Valoare medicinală au frunzele, coaja și fructele (coarnele).
 Substanţe active importante: vitamina C, plus un complex de vitamine, pectine, acid citric și malic, tanin, un amestec de glucoză și levuloză.
 Întrebuinţări. Infuzia de frunze și coajă de corn reglează tractul gastro-intestinal și revigorează activitatea acestuia, având acţiune antidiareică. Efecte asemănătoare au și fructele, care sunt folosite în alimentaţie. Totodată, sub formă de infuzie, preparatele din corn și fructele de corn sunt utilizate în combaterea febrei, dovedindu-se și un bun sedativ.
 Din fructele de corn se fac, în mod tradiţional, jeleuri, marmelade, siropuri, băuturi răcoritoare sau alcoolice.

Crușinul 

Denumire știinţifică: Rhamnus frangula.
 Denumiri populare: lemn câinesc, pasachină, salbă moale, paţachină, spinul cerbului, tufa prafului de pușcă.  Crușânul este un arbust din familia ramnaceelor. Dacă are condiţii cât de cât favorabile, poate ajunge la înălţimea de trei metri. Florile acestui arbust sunt alb-verzui. Este un melifer recunoscut. Fructele au culoarea roșie, dar în timp se înnegresc.
 Pentru terapii se folosește coaja, dar nu proaspătă, ci după un an, timp în care pierde din toxicitate. Preparatul medicina! care se obţine este un decoct.
 Substanţe active importante: compușii antrachinonici. Întrebuinţări. 
Decoctul de coajă de crușân are proprietăţi laxative (sau purgative) evidente. Tot cu decoctul de crușân se pot combate viermii intestinali. De asemenea, preparatul stimulează secreţia biliară a ficatului și contribuie la fortificarea fibrelor colagene din piele și a ţesuturilor din arterele bolnave.

  Dracila

 Denumire știinţifică: Berberis vulgaris.
 Denumire populară: dracină, gard viu, drăgină, lemn galben. 
 Dracila este un arbust foarte spinos, cu o înălţime de până la trei metri. Face parte din familia berberidaceelor. Dracila dezvoltă niște rădăcini foarte puternice, de un galben intens la interior și galben-maro la nivelul coajei. Aceste rădăcină o ajută să se regenereze, chiar dacă este distrusă. Tulpina este rămuroasă și bine înarmată cu spini cafenii sau galbeni. Frunzele sunt alterne. Florile, grupate în niște ciorchini de circa șase centimetri lungime, au culoarea galbenă. Dracila înflorește la sfârșitul primăverii și începutul verii. Fructul său este o bobiţă alungită, comestibilă, cu gust acru, astringent. Dracila este prezentă mai ales în zonele deluroase, prin tufărișuri, la marginea pădurilor, pe câmp în zonele accidentate. Preferă locurile însorite. Este cultivată și ca arbust ornamental sau în loc de gard, datorită spinilor neiertători.
 Pentru uz medicinal se recoltează fructele, frunzele, coaja, rădăcinile și florile din care se prepară infuzie, tincturi, extracte, sirop.
 Fructele sunt folosite și în alimentaţie, fiind bune pentru dulceaţă și pentru preparate de patiserie. 
Substanţe active importante: două substanţe specifice numite barberina și oxiacantina, prezente în scoarţă și rădăcini, acid malic și vitamina C în fructe.
 Întrebuinţări. Majoritatea specialiștilor sunt de acord asupra faptului că preparatele pe bază de dracilă acţionează benefic în cazul afecţiunilor hepato-biliare. Extractele de dracilă sporesc de două-trei ori secreţia bilei, sporind și calitatea produselor biliare. Preparatele din frunze de dracilă măresc contracţiile uterine, fiind indicate și în tratamentul colicilor biliare. Dracila este un agent de regularizare a activităţii gastrointestinale, fiind un bun laxativ și un diuretic eficient. Alte utilizări în terapii medicinale: în cazuri de hepatită, icter, gută, reumatism, varice, hemoroizi, scorbut. În prezent, este tot mai acreditată ideea potrivit căreia un consum moderat și cvasi-permanent de preparate de dracilă (dulceţuri, jeleuri) ar acţiona în mod preventiv împotriva unor cancere.

  Drobiţa

 Denumire știinţifică: Genista tinctoria.
 Denumire populară: gălbenuţa.
  Este un arbust de dimensiuni foarte reduse: 30 – 60 cm. Face parte din familia leguminoaselor. drobiţa este un arbust care creşte sporadic prin fâneţe. Frunzele sunt lanceolate, iar florile galben-aurii. Înflorește în lunile iunie și iulie, fructul fiind o păstaie. Florile și crenguţele cu flori de drobiţă au valoare medicinală. Din ramurile tinere se poate obţine, prin fierbere, un colorant galben, utilizat la vopsitul textilelor.
 Întrebuinţări. Infuzia de flori de drobiţă contribuie la normalizarea activităţii stomacului și a intestinelor, stimulînd secreţiile gastrice.
De asemenea, cu preparate de drobiţă se tratează afecţiuni ale ficatului și splinei, precum și hipotiroidia. Drobiţa are capacităţi depurative, fiind un agent activ în eliminarea toxinelor din organism.

Iarba neagră

 Denumire știinţifică: Erica cinerea; Caluna vulgaris.
 Denumire populara: negruș, mărtăloagă, 
 Surprinzător, iarba neagră nu este nicidecum o iarbă, ci un arbust ce aparţine familiei ericaceelor. Este o plantă cu tulpini lemnoase, putând ajunge până la o înălţime de un metru. Datorită acestei înălţimi reduse, iarba neagră face parte din categoria arbuștilor foarte scunzi. 
Crește pe soluri părăsite, dificile, pe terenuri considerate grele și pe care nu multe alte plante vegetează. Este vorba despre terenuri silicoase și acide, care astfel au șansa unei recondiţionări pe cale naturală. 
Pentru folosinţă în terapii medicinale se recoltează vârfurile tinere, cu tot cu frunze și flori. Principalul preparat care se obţine este decoctul.
 Se mai prepară cataplasme, extract fiuid, ulei.
 Substanţe active importante: acid galic, acid cafeic, ericolină, ericinol, acid fumărie, precum și arbutosidă – un compus specific.
 Întrebuinţări. Preparatele de iarbă neagră sunt indicate în gută, reumatisme, paralizii, blocaje și atonii musculare, pecingine, pielonefrite. Iarba neagră este o plantă importantă și în tratamentele privind afecţiunile rinichilor și ale căilor urinare, în nevralgii și inflamaţii ale vezicii urinare. Practic, preparatele de iarbă neagră curăţă rinichiul și căile urinare, fiind antiseptice, depurative, astringente.

  Ienupărul

 Denumire știinţifică: Juniperus communis.
 Denumiri populare: cetenă, brădișor, jireapăn, jneap, turtei.
 Ienupărul este un arbust care crește în flora spontană de deal și munte. Face parte din familia cupresaceelor. Poate fi întâlnit, grupat sau izolat, în păduri, în preajma pădurilor, în zone de tufărișuri, în turbării. Este un arbust ramificat, frunzele fiind ascuţite, asemănătoare cu acele bradului. Înflorește în aprilie-mai, fructul fiind o pseudo-bacă (un con sferic) brumat-albăstruie. 
Acest fruct prezintă importanţă din punct de vedere medicinal. enupărul este un arbust cu o forţă miraculoasă de a sintetiza un complex de principii active eficiente în tratarea a peste o sută de afecţiuni.
 Conţinutul chimic al fructelor mature asigură proprietăţile terapeutice specifice. Uleiul eteric de ienupăr, un lichid gălbui, cu miros dulceag, balsamic şi uşor camforat, este considerat un panaceu pentru toate bolile. Substanţe active importante: ulei volatil (0,2 – 2%), zaharuri, ienuperină, acizi organici, săruri de potasiu și calciu. Fructul de ienupăr conţine multe alte substanţe, unele încă neidentificate. Această multitudine de compuși îl fac foarte util pentru terapiile medicinale.
 Întrebuinţări. Rezultatele curelor cu boabe de ienupăr sunt deosebit de favorabile în tratarea unui mare număr de afecţiuni:
 - boli renale şi genitale (litiază renală, cistită cronică, poliurie, uremie, albuminurie, hidropizie, uretrită gonococică, prostatită, edeme renale, leucoree, dismenoree) datorită proprietăţilor diuretice, antiseptice şi dezinfectante. Efectul vindecător creşte în cazul combinării fructelor de ienupăr cu herba de coada-calului şi mătase de porumb;
 - boli pulmonare (bronşite cronice şi acute, catar pulmonar, răceli, tuse, infecţii pulmonare, fluidizarea secreţiilor bronşice, T.B.C. pulmonar), ca urmare a efectelor expectorante, antitusive, bactericide, sudorifice şi bronhodilatatoare;
 - boli ale aparatului digestiv (afecţiuni gastrointestinale, hepatită, pancreatită, ciroză hepatică, ascită, dischinezie biliară, litiază biliară, colici, enterocolite, crampe stomacale, balonări, diaree, dizenterie, vome, anorexie, hemoroizi, helmintiază), la care eficienţa tratamentelor este datorată proprietăţilor stomahice, gastrice, carminative, astringente, antispastice, aperitive, eupeptice şi tonice. Pentru a mări eficienţa se adaugă o linguriţă de pulbere de creţişoară şi coada-racului, care sunt puternic astringente şi absorbante;
 - tulburări nervoase (nevroze, alergii, migrene, depresii psihice, stări angoase, anxietate), pentru care o cură de durată mai mare poate avea efecte psiho-stabilizante şi anxiolitice;
 - dereglări cardiovasculare (hipertensiune arterială, ateroscleroză, bradicardie), în care acţionează cu însuşiri hipotensive şi depurative la nivelul sângelui;
 - boli reumatismale cu acţiuni în spondiloză, lumbago, artroză şi gută; 
 - afecţiunile metabolice (diabet zaharat, obezitate, celulită, dereglări hormonale, inclusiv reţinere de apă în ţesuturi);
 - în bolile canceroase, curele cu boabe de ienupăr, repetate de 2-3 ori pe an, cu pauze de 7 zile între ele, acţionează, cu rol adjuvant, în combaterea limfomului malign Hodgkin, în cancere genitale, pulmonare şi dermatice, având şi efecte stimulatoare asupra sistemului imunitar.
 Preparatele medicinale de ienupăr se vor lua numai după recomandările specialistului. Supradozarea poate duce la situaţii neplăcute, iritând, de exemplu, căile renale, caz în care se ajunge la hematurie.

  Jneapănul

 Denumire știinţifică: Pinus mugo.
 Denumire populară: jep. 
 Jneapănul este un arbust conifer ce poate fi întâlnit în zona subalpină, dar mai ales în regiunile alpine. Face parte din familia pinaceelor. Înălţimea maximă – trei metri. În general, tulpinile jneapănului sunt târâtoare, vârfurile acestora fiind, însă, ascendente. În formă de ace, frunzele sunt dese și lungi de trei-șase centimetri, aflându-se plasate în teci micuţe, două câte două. Jneapănul înflorește în mai-iunie. Fiind conifer, acest arbust are conuri, dispuse solitar sau grupat.
 Pentru uz medicinal se pot folosi mugurii și, mai rar, conurile tinere.
 Substanţe active importante: ulei eteric, rășină.
 Întrebuinţări. Jneapănul are acţiune antiinflamatoare, fiind un agent de igienizare a căilor respiratorii și a rinichiului.
 În practica medicinală s-a constatat că acţionează și ca tonifiant, precum și ca diuretic, revigorând întreaga activitate din cavitatea toracică și din abdomen. Uleiul de jneapăn este utilizat în industriile farmaceutică și cosmetică, iar din rășină se produce terebentină.

  Lemnul câinesc

 Denumire știinţifică: Ligustrum vulgare.
 Denumiri populare: lemn câinesc, cununiţă, mălin negru, cireș de pădure, tulichioară.
 Lemnul câinesc este un arbust ce poate ajunge până la înălţimea de cinci metri. Este o plantă lemnoasă, cu o ramificaţie foarte puternică. Face parte din familia oleaceelor, fiind de găsit în flora spontană, mai ales în zonele cu tufărișuri, dar și în păduri sau pe locurile unde a fost pădure. Lemnul câinesc poate fi întâlnit și sub formă cultivată. Înflorește la începutul verii, în lunile iunie și iulie, florile fiind de culoare albă. Mirosul acestor flori este respingător. Fructele de lemn câinesc au o culoare neagră-albăstruie.
 Pentru scopuri medicinale se recoltează florile, frunzele, scoarţa, din care se prepară infuzie, decoct și tinctură. Cea mai mare valoare medicinală o au frunzele.
 Substanţe active importante: siringină, tanin, zaharuri, vitamina C și o substanţă specifică, aflată în fructe, numită ligulină.
 Întrebuinţări. Preparatele obţinute din lemn câinesc au acţiune cicatrizantă, astringentă, antiinflamatoare, antialgică. Cu decoctul de frunze de lemn câinesc se tratează blocajele gastro-intestinale, dar și hemoroizii, aftele, stomatitele, chiar celulita și bolile reumatismale. Aceleași rezultate se obţin și prin administrarea preparatelor de flori. Scoarţa de lemn câinesc are, la rându-i, importante virtuţi medicinale, fiind benefică în afecţiuni ale gurii (paradontopatiile, de exemplu), dar și în unele afecţiuni cutanate (eczemele). Coaja acestei plante este, totodată, și un bun antiscorbutic. Preparatele de lemn câinesc sunt utile, uneori, și în combaterea bolilor de piept.
 Atentie, insa, la fructe, care sunt toxice. Consumul excesiv poate provoca intoxicatii fatale. 
In doze medicinale, ele au efect laxativ, dar pot determina si greturi. 
 În activităţile casnice sau industriale, lemnul câinesc este folosit drept colorant, din fructele sale fabricându-se chiar și cerneală.

 Liliacul 

Denumire știinţifică: Syringa vulgaris.
 Liliacul face parte din familia oleaceelor. Este un arbust a cărui înălţime poate ajunge până la șapte metri. Frunzele sunt ovale și au peţiol. Liliacul înflorește în luna mai. Florile sunt grupate în panicule și au culori diferite, de la liliachiu la alb. Crește în tufișuri, în sălbăticie, dar mai ales cultivat ca arbust ornamental.
 Liliacul are și proprietăţi medicinale. În acest scop, se recoltează frunzele, din care se prepară infuzie sau comprese.
 Întrebuinţări. Infuzia de liliac poate fi inclusă în tratamentul împotriva colicilor hepatici, utilizându-se atât pentru calmarea durerilor hepatice, cât și pentru restabilirea bunei funcţionări ficatului.
 De asemenea, liliacul este util și în cazuri de febră mare. Reduce febra și contribuie la curăţarea organismului. Impotriva durerilor reumatismale se face un unguent din 40 de grame de flori de liliac, puse la macerat intr-un litru de ulei, pentru doua saptamani, intr-un loc intunecos si cald. Zonele dureroase se ung cu acest amestec, de cateva ori pe zi, masandu-se usor.
 Frunzele de liliac alb pot fi folosite ca remediu impotriva arsurilor de tot felul. Se culeg frunze de liliac si se fierb, pana ce apa se innegreste. Se lasa fiertura la racit si, cand este calda, se scot frunzele si se aplica pe locul afectat de arsura. Se fixeaza cu pansament sau o fasie de panza curata si se tin 24 de ore, timp in care pansamentul nu trebuie lasat sa se usuce pentru ca rana sa nu se agraveze. Pansamentul se umezeste tot timpul cu apa in care s-au fiert frunzele.
 Dupa 24 de ore, se scoate pansamentul si, odata cu frunzele, se ridica si primul strat de impuritati de pe arsura, lasand locul curat si sterilizat.
 Dupa gravitate, procedeul se repeta mai multe zile la rand, conditia esentiala fiind ca frunzele sa fie schimbate la 24 de ore si pansamentul sa fie umezit tot timpul. Dupa acest tratament, pielea va ramane sanatoasa si curata, elastica si catifelata, fara urme de arsura. 

  Măceșul

 Denumire știinţifică: Rosa canina.
 Denumiri populare: trandafir sălbatic, cacadâr, răsură, rug sălbatic.
 Măceșul face parte din familia rozaceelor. Este un arbust puternic împământat, având, însă, o înălţime nu prea mare, de doi-trei metri. Ca vitalitate, măceșul este are o rezistenţă de excepţie faţă de agresiunea agenţilor externi. Se prezintă sub formă unor tufe ale căror ramuri sunt groase, lemnoase și pline de ghimpi. Frunzele măceșului sunt aproape rotunde, zimţate, cu peţiol subţire, dar foarte rezistent. Florile au culori diferite fiind, de obicei, roz, rareori roșii sau albe. Floarea de măceș se aseamănă foarte mult cu cea a trandafirului. Diferenţa constă în faptul că floarea de măceș are doar un singur rând de petale.
 Măceșul înflorește în lunile mai și iunie. Fructul măceșului este un receptacul de culoare roșie, ce conţine seminţele. Măceșul crește de la câmpie până la munte, în locuri expuse soarelui, fiind ușor de recunoscut. Pentru uz medicinal se recoltează fructele și petalele de flori. Fructele de măceș se culeg în perioada în care devin portocalii. Au o valoare medicinală foarte mare și se consumă ca atare sau sub forma unor preparate. Cele mai frecvente preparate medicinale de măceș sunt infuzia și decoctul.
 Substanţe active importante: vitamine (B1, B2, P, și mai ales C), zaharuri, acid citric, acid malic, pectine, ulei gras volatil, lecitină, vanilină.
 Întrebuinţări. Forma principală sub care se utilizează fructele de măceș în terapiile medicinale este decoctul. Acest produs are acţiune tonică, vasodilatatoare, diuretică, antiinflamatoare, antihelmintică. Stimulează activitatea ficatului și a bilei.
 Contribuie la tratarea avitaminozelor, enterocolitelor, a calculozei renale. Este utilizat, totodată, în cazuri de anemii, în revigorarea circulaţiei periferice a sângelui, în dilatarea arterelor, precum și împotriva viermilor intestinali. Pus la rece, decoctul poate fi utilizat și ca băutură răcoritoare.
 Din fructele de măceș se prepară și un vin medicinal. De asemenea, fructele de măceș sunt folosite la prepararea prăjiturilor.
 Ca vermifug (antihelmintic), măceșul se dovedește nu numai eficient, dar și plăcut la consum atunci când fructele, curăţate de seminţe și peri, se amestecă cu miere. 
Fiecare boabă de măceș este un adevărat depozit de vitamine și, din acest, motiv, măceșul este planta medicinală cea mai potrivită în avitaminoze.

 Merișorul

 Denumire știinţifică: Vacciniurn vitis-idaea.
 Denumiri populare: afin roșu, smârdar. 
. Merișorul este un arbust de mici dimensiuni (până ia 30 cm înălţime). Frunzele lui nu depind de schimbarea anotimpurilor, fiind verzi în permanenţă. Merișorul înflorește în mai și iunie. Florile sale au culoare albă, uneori roz-roșietică. Fructele, sub formă de bacă de culoare roșie, sunt comestibile. Merișorul crește în zona montană și este melifer. Face parte din familia rozaceelor.
 Pentru nevoi medicinale se folosesc frunzele, din care se fac mai multe preparate, cel mai important fiind infuzia.
Substanţe active importante: hidrochinonă, flavone, vitamina C, săruri minerale, acid citric, malic și benzoic, tanin.
 Întrebuinţări. Ceaiul de merișor este recunoscut pentru acţiunea sa diuretică. Totodată, se manifestă și ca un bun dezinfectant, mai ales al rinichiului și al căilor urinare.
 Are și acţiune antiinflamatoare și antidiareică. 
În afecţiunile renale, ceaiul de merișor este important deoarece poate sfărâma (dizolva) calculii renali.
 Cu ceaiul de merișor se poate interveni și în alte afecţiuni, cum ar fi guta și reumatismul.
 Merișorul este unul dintre „doctorii” rinichilor și ai căilor urinare.

 Păducelul

 Denumire știinţifică: Crataegus monogyna; Crataegus laevigata; Crataegus oxyacantha. 
Denumiri populare: gherghinar, mălai moale, mărăcine alb, mărăcine. 
 Sub denumirea de păducel sunt identificate câteva specii de arbuști foarte asemănători, aparţinând familiei rozaceelor. În mod obișnuit, păducelul poate ajunge la trei-patru metri înălţime. Unele specii, cu înălţimea de până la opt metri, au chiar înfăţișare de arbori.
 Păducelul este un arbust rămuros, ghimpos, cu frunze mici și flori albe. Înflorește primăvara, în aprilie-mai. Fructele au culoarea roșie. Păducelul crește în zone ceva mai deschise și libere, adică pe la marginea pădurilor, pe câmpuri, pe dealuri, în perdele vegetale de protecţie, pe terenuri frământate, singuratic sau în grupuri mari ce pot forma spinării. Varietăţile cu flori roz pot fi întâlnite și sub formă cultivată, mai ales pentru ornament. Cel mai cunoscut păducel este cel denumit știinţific Craetegus monogyna. 
Culegătorii de plante medicinale recoltează de la arbustul de păducel florile, vârfurile cu frunze și flori, fructele și, uneori, coaja ramurilor tinere. 
 Substanţe active importante: derivaţi flavonici, steroli, colină, trimetilamină, acizi (clorogenic, cafeic), ulei volatil, glucozide, leonurină, acid triterpenic. Acidul triterpenic are o mare importanţă medicinală.
 Din păducel se fac infuzie și tinctură, dar și mixturi, vin medicinal, extract fluid. În mod frecvent, în aplicaţii medicinale este utilizată infuzia.
 Întrebuinţări. Acidul triterpenic din păducel este benefic, în primul rând, în suferinţele cardiovasculare, acest compus contribuind la întărirea inimii și lărgirea căilor coronariene, la tratarea bolilor de inimă pe fond nervos, a hipertensiunii și hipotensiunii arteriale, tahicardiei, tulburărilor neuro-vegetative și insomniilor. 
Totodată, păducelul regularizează circulaţia sângelui, atât în plan central, cât și la nivel periferic. De asemenea, păducelul previne producerea accidentelor cerebrale, combate obezitatea, reduce tulburările de pubertate sau de menopauză.
 Florile de păducel pot fi combinate cu alte plante medicinale, de exemplu cu odolean și talpa gâștei, rezultând un ceai medicinal valoros.
 Mod de preparare
 Infuzie  – o linguriță de flori cu frunze sau fructe de paducel, la 200 de ml de apă clocotită. După 15 minute se strecoară, se bea fracționat în decursul unei zile  
 Intern
 - ceai de paducel – o linguriţă de flori şi frunze se vor pune în 250 ml apă clocotită. Se vor acoperi ulterior după care se vor lăsa timp de 10 minute. Se strecoară şi se consumă 2-3 ceaiuri pe zi.
 - ceai de paducel – 2 linguriţe de plantă mărunţită se va folosi la afecţiunile mai grave sau extern. Se pune în 250 ml apă clocotită. Se va acoperi timp de 10 minute după care se va strecura. Se vor putea consuma şi din acesta 2-3 ceaiuri pe zi, chiar şi în cure de lungă durată.
  Tinctură 
  - se vor pune 50 grame de plantă mărunţită în 250 ml alcool alimentar de 70°. Se va ţine apoi timp de 15 zile la temperatura camerei agitând des. Se va strecura după care se pune în sticluţe de capacitate mai mică. Se va putea lua în funcţie de gravitatea afecţiuni între 10 picături şi o linguriţă de tinctură luată de 3 ori pe zi înainte de mesele principale diluată cu puţină apă.
  - in oţet se pot pune câteva frunze şi flori de paducel. Se vor ţine timp de 8 zile, după care se pot folosi la bătături, veruci, negi.
  - in vin- se va pune într-un litru de vin 100g de frunze şi flori mărunţite. Se astupă şi se va lăsa timp de 8 zile la temperatura camerei agitând des. După 8 zile se va strecura. Se poate consuma apoi din acesta 50 ml de trei ori pe zi înainte de mese în afecţiunile menţionate mai sus. Se mai poate adăuga şi 50 g de pătrunjel rădăcină, curăţată şi rasă la cei care au şi edeme din cauzele afecţiunilor inimii. Se va ţine şi în acest caz tot 8 zile şi se va administra la fel.
 Vin preparat din fructe de paducel – se vor pune la 2 Kg de fructe zdrobite 2 kg de zahăr, 10 litri de apă şi 30g de drojdie. Se va pune totul într-o damigeană de sticlă. Se pune un dop prin care este trecut un furtun de cauciuc, care are un capăt într-un vas cu apă. Se va lăsa timp de aproximativ 15 zile (în funcţie de temperatură), după care se va trage de pe drojdii şi se pune în sticle de capacitate mai mică. Se va putea lua din acest vin câte 50 ml de trei ori pe zi în afecţiunile menţionate mai sus.

 Porumbarul

 Denumire știinţifică: Prunus spinosa.
 Denumiri populare: spin, corcodel, scorombar. 
 Porumbarul este un arbust de doi-trei metri înălţime, uneori mai mult, care înflorește primăvara de timpuriu, încă înainte de a înfrunzi. Aparţine familiei rozaceelor. Tulpina este foarte ramificată. Frunzele, în formă de elipsă, au marginea ușor crestată. Florile sunt albe și seamănă cu cele de prun, fiind ceva mai mici. Fructele, rotunde, mici, în culoare albastru-brumat, sunt bune de cules toamna. Porumbarul crește la marginea pădurilor, în tufărișuri, prin poiene, pe terenuri accidentate, pe fâneţe.
 Florile, fructele, frunzele și coaja de porumbar au valoare medicinală.
 Atât din flori, cât și din fructe se prepară infuzie și decoct. Din coajă și frunze se obţine un decoct.
 Substanţe active importante: în flori – glucozidă diuretică, săruri minerale, camferină, acizi organici; în fructe – zaharuri, acizi organici, vitamina C (în cantitate mare), săruri minerale.
 Întrebuinţări. Preparatele medicinale obţinute din porumbar sunt depurative, sedative, diuretice și antidiareice. 
 Indicații terapeutice: 
– Ajută în tuse convulsivă, febră, amigdalite 
– Întăresc imunitatea și alungă oboseala 
– Tonifică oasele, dinții și unghiile 
– Cresc hemoglobina 
– Curăță plămânii (se bea ceai de coajă de porumbar sau de porumbele) 
 – Reglează pulsul inimii, tratează aritmia cardiacă și hipertensiunea 
– Mențin sistemul digestiv funcțional și combat constipația și diareea 
– Protejează flora intestinală 
– Dizolvă nisipul și pietrele la rinichi 
– Elimină acidul uric din corp 
– Tratează durerile de gută 
    Atenție! Porumbelele nu se consumă crude, deoarece conțin substanțe toxice.  Din acest motiv se culeg doar după primul îngheț. După fierbere, toxicitatea fructelor este distrusă.
 Fructele de porumbar au întrebuinţare și în bucătărie – se folosesc pentru prepararea de compoturi și dulceaţă.
 În gospodăria ţărănească tradiţională se prepara din fructele de porumbar un fel vin și chiar se obţinea, prin fermentare și distilare, o băutură alcoolică.

  Socul

 Denumire știinţifică: Sambucus nigra.
 Denumiri populare: coramnic, soc negru, iboz. 
 Socul este un arbust înalt de patru-cinci metri, sub formă de tufă, cu frunze imparipenat-compuse și flori alb-gălbui sau chiar albe, dispuse în inflorescenţe. Aparţinând familiei caprifoliaceelor, socul face parte din genul Sambucus, gen care cuprinde o serie întreagă de arbori și arbuști. Scoarţa socului este crăpată, accidentată. Planta se remarcă prin măduva albă, aflată în cantitate mare în interiorul tulpinilor, în detrimentul părţii lemnoase.
 Înflorește în lunile iunie și iulie. Fructele au culoarea neagră. 
Socul crește în păduri, în luminișuri și poieni, în tufărișuri, în zone cu vegetaţie amestecată.
 Socul are o importanţă medicinală deosebită. Au valoare medicinală florile, fructele, scoarţa și rădăcinile. Din soc se prepară foarte multe produse medicinale, printre care: infuzia de flori, sucul de boabe, decoctul de scoarţă, ceai diuretic, vinul de soc.
 Substanţe active importante: sambunigrină – substanţă specifică, amine, zaharuri, ulei volatil, rutozide, tanin, mucilagii.

 Întrebuinţări. 
Socul (Sambucus nigra) este o plantă cu puternice efecte terapeutice ce poate trata şi preveni un număr impresionant de afecțiuni, o plantă ce prelungește tinerețea biologic.
 - combate infecţiile gripale, reduce durerile de cap, oboseala, gâtul inflamat, febra, tusea.
 - fructele de soc sunt indicate în afecţiuni severe ale ficatului şi în ciroze 
 - sub formă de ceai este bun şi împotriva infecţiilor sinusurilor.
 - este bun şi împotriva bronşitei şi simptomelor ei.
 - fructele de soc contin vitamina C, tanini, acizi organici, caroten, zaharuri, uleiuri esenţiale, minerale.
 - decoctul din fructe de soc este indicat în afecţiunile vasculare.
 - decoctul din scoarţa de soc este indicat în colicile renale, reumatism, gută, retenţii urinare.  
 - pulberea din fructe de soc este bună pentru îmbunătăţirea vederii.
 - sucul din fructe de soc ameliorează afecţiunile renale, tusea, diabetul, stimulează imunitatea, este depurativ, detoxifiant.
 - tinctura din fructe de soc combate obezitatea, gripa, răceala.
 Infuzia de soc (flori, fructe, scoarţă, rădăcini) este sudorifică, antiinflamatoare, diuretică, antiseptică, galactogogă (determină secreţia laptelui la femeile care alăptează).
 Florile de soc (sub formă de infuzie) acţionează împotriva reumatismului, bolilor de rinichi, gripei, răcelilor, bronșitei și provoacă sudoraţia. Infuzia de flori de soc se utilizează, de asemenea, în tratamentele de combatere a obezităţii, a constipaţiei, iar în uz extern pentru combaterea unor afecţiuni precum abcesele și furunculele.
 Infuzia:
2 linguriţe de flori la 250 ml apă clocotită, se beau 3 ceaiuri călduţe pe zi.

 Ca laxativ, se prepară infuzia din 1-2 linguriţe la 200 ml apă clocotită. Se ia seara la culcare.
 Infuzia din fructele, scoarţa și rădăcinile de soc provoacă diureză și o stare de relaxare generală, fiind, totodată, un bun agent de curăţire a tractului gastrointestinal și a celui urinar. 
 Cu infuzia din fructe, scoarţă și rădăcini de soc se fac și băi locale sau se pun cataplasme. Socul face parte din reţetele de ceaiuri necesare tratamentului adjuvant în pneumonie.

Verigariul

 Denumire știinţifică: Rhamnus cathartica.
 Denumire populară: spinul cerbului. 
 Aparţinând familiei ramnaceelor, verigariul sau spinul cerbului crește sub formă de arbust în pădurile de fag, dar și în păduri de foioase, precum și prin tufărișuri. În mod obișnuit, verigariul are circa trei metri înălţime, dar poate ajunge și până la o înălţime de șase metri. Crengile care cresc pe parcursul unei perioade de vegetaţie sunt terminate, întotdeauna, cu un spin. Frunzele au formă de elipsă. Florile de verigariu sunt mici și au culoarea galben-verzuie, fructul fiind o bobiţă neagră.
 Pentru uz medicinal se recoltează fructele. Se prepară sirop, extract, decoct, suc, poţiuni.
 Substanţe active importante: rezine, mucilagii, flavone, glicozide, uleiuri.
 Întrebuinţări. Preparatele de verigariu au proprietăţi laxative și purgative, diuretice, vermifuge. Ca purgativ, acţiunea lor este intensă. Din acest motiv, sunt indicate în constipaţie. 
 Cercetări mai noi au evidenţiat la produsele pe bază de verigariu și proprietăţi anticancerigene și imunostimulatoare.

  Viţa de vie 

Denumire știinţifică: Vitis vinifera. 
 Viţa de vie este unul dintre cei cunoscuţi arbuști, fiind, se pare, printre cele mai vechi plante cultivate de om. Face parte din familia vitaceelor și se remarcă prin lungimea impresionantă a ramurilor sale, până la 20 de metri. Viţa de vie are o rădăcină foarte puternică. Tulpina, adică butucul viţei de vie, se remarcă prin consistenţă, grosime și multe noduri. Ramurile sunt relativ subţiri, lemnificate și flexibile, târâtoare, agăţătoare. Aceste ramuri se mai numesc și lujeri. Frunzele viţei de vie au formă de inimă, rareori fiind lobate. Viţa de vie înflorește primăvara, inflorescenţele fiind sub formă de racem. Florile au, de obicei, o culoare galben-verzuie. Fructele nu sunt altceva decât binecunoscutele bobiţe (bace), dispuse în struguri.
 Partea strict medicinală a viţei de vie nu sunt, totuși, strugurii, deși și aceștia au, potrivit ultimelor descoperiri, proprietăţi medicinale excepţionale – vinul însuși fiind considerat, de multă vreme, aliment și medicament. 
 Valoare medicinală au frunzele viţei de vie, din care se prepară mai multe feluri de infuzie, decoct, ceaiuri medicinale în amestec cu alte plante.
 Substanţe active importante: zaharoză, dextroză, vitamina C, tanin, inositol.
 Întrebuinţări. Preparatele din frunzele viţei de vie sunt un agent de regularizare și reechilibrare a circulaţiei sanguine – atât la nivel central, cât și periferic. Totodată, aceste preparate au proprietăţi astringente și diuretice.
 Flebita este o afecţiune în care preparatele din frunze de viţă de vie sunt recomandate de multă vreme, accentul fiind pus mai ales pe tratarea urmărilor acestei boli.
 De asemenea, preparatele din frunze de viţă de vie se folosesc și în tratamentele împotriva hemoroizilor și a varicelor, cât și în tulburări de menopauză.
 Folosite adesea în alimentaţia curentă, frunzele de viţă de vie sunt, prin urmare, și agenţi cu efecte medicinale dintre cele mai favorabile.

 Zmeurul

 Denumire știinţifică: Rubus idaeus.
 Denumire populară: mălină. 
 Zmeurul este un arbust ghimpos ce crește sub forma unui tufan a cărui înălţime poate trece, uneori, chiar și de doi metri. Face parte din familia rozaceelor. Ramurile zmeurului sunt subţiri și pline de ghimpi. Frunzele sunt aproape albe (argintii) pe faţa inferioară și verde-deschis pe faţa superioară. Florile au culoare albă și se adună în inflorescenţe bogate. Zmeurul înflorește din luna mai și până în luna august. Fructele au culoare roșie, fiind gustoase și aromate. Zmeurul este un arbust de pădure, făcându-și loc, printre marii arbori, pe o arie geografică întinsă – de la câmpie și până în zona subalpină. Acest arbust poate fi întâlnit, însă, și în formă cultivată, dată fiind, mai ales, importanţa sa economică. În ceea ce privește calitatea fructelor, se pare că fructele zmeurului din flora spontană au calităţi mai pronunţate și sunt cu mult mai aromate.
 Valoare medicinală au, desigur, fructele zmeurului, dar, în primul rând, frunzele, din care se prepară infuzie sau decoct.
 Substanţe active importante: tanin, fragarină, vitamina C, acizi, flavone.
 Întrebuinţări. Preparatele obţinute din zmeur au efecte diuretice, laxative, depurative, astringente. Datorită acestor proprietăţi, zmeurul este recomandat în tratamente ale căilor respiratorii, rinichilor, ale tractului digestiv, precum și în combaterea menstruaţiilor dureroase.
 Printre afecţiunile în care preparatele din zmeur dau rezultate se numără gastrita hiperacidă, faringita, diareea. 
Ceaiul de zmeur este și un bun dezinfectant, reechilibrând activitatea intestinală și asigurându-i, totodată, protecţie în faţa substanţelor foarte active.
 Potrivit unor observaţii mai noi, preparatul din frunze de zmeur are efecte pozitive și în tratamentul prostatei.